Carmen Mușat Coman
Editoare și scriitoare din București (Editura Cununi de Stele), care publică și promovează cărțile profesoarei ei Amita Bhose, o punte culturală indo-română.
Practica sustenabilă
Prin Editura Cununi de Stele culege, redactează, editează și promovează cărți despre Eminescu și Tagore, cele ale profesoarei ei Amita Bhose, și își scrie propriile nuvele. În editură nu rămâne nimic nefolosit.
Lucrează cu oamenii mai puțin vizibili din spatele cărții: tehnoredactoare, designer de copertă, tipografie, librari.
Video
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Carmen Mușat Coman
Interviu scris cu Carmen Mușat Coman, realizat pentru „Dezvoltarea durabilă văzută prin lentila artei”, ediția a IV-a.
Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?
Poate dintr-un salon de spital, în urmă cu 34 de ani, când mi-a fost așezată în palmă o pereche de ochelari, cu cuvintele: „Pune-mi te rog ochelarii în geantă, nu vreau să se spargă”. Un gest ca o metaforă – ”Ai grijă ca tot ce am văzut prin acești ochelari și ce am creat să nu se piardă”. Cuvintele aparțineau profesoarei mele Amita Bhose. Peste ani am înființat editura Cununi de stele special ca opera sa să nu dispară. Dar până la acel moment dintr-un salon de spital bucureștean al anilor 1992 au fost, cred, mai multe începuturi: teancul acela de manuale din prima zi de școală și pe care-l așteptasem toată vara, deschizând de câteva ori în fiecare zi ușa bufetului unde se aflau rechizitele noi; încăpățânarea profesoarei mele de franceză din liceu, doamna Marioara Sima, de a vedea în mine viitoarea studentă, întâlnirea cu profesoara Amita Bhose care avea să-mi schimbe viața într-un mod în care nici nu aș fi visat. Și, desigur, încăpățânarea părinților mei – mama pro, tata contra, dar acceptând senin până la urmă plecarea mea de acasă spre facultate. Să nu se înțeleagă că am fost vreo elevă sau studentă eminentă. Însă eram curioasă și deschisă lumii.
Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?
Ca intensitate, emoție, implicare, documentare, volum de muncă, teama de eșec – cursul online de 3 luni pe care l-am ținut studenților bengalezi. A fost primul curs de limba română dedicat studenților bengalezi din istoria Bengalului de Vest. Mi-era teamă nu că mă fac eu de râs ci că o fac de râs pe profesoara mea Amita Bhose pentru a cărei memorie – dorința de a ști mai multe despre țara în care aceasta a ales să trăiască – se înscriseseră la acest curs. Deși nu am repetat experiența am învățat că teama de ridicol e... doar o teamă și că întotdeauna va fi cineva care să creadă în ce faci – chiar dacă tu atunci ești pe punctul de a renunța.
Alegeți un element important al unei lucrări — un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?
Am impresia că de aș răspunde acestei întrebări aș bate câmpii... Cuvântul.
Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?
Cred că... resursa umană. 5% dintre români citesc cărți. Cât la sută dintre aceștia citesc Eminescu? Și cât la sută dintre aceștia citesc studii despre Eminescu? Într-o țară unde prin cărțile lui Didi – Amita Bhose – încerc să-i împrietenesc pe oameni cu Eminescu. Răspunsul e... vânare de vânt, vorba cântecului. Și banii, desigur. Banii. Am început cu banii familiei mele, acum 18 ani, continui cu banii, puținii bani pe care-i câștig din activitatea editurii.
Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?
Nefiind artist în sensul clasic ci mai degrabă o mânuitoare a cuvintelor, aș zice că e de preferat să nu existe. Ca experiență – lipsa compromisurilor profesoarei mele Amita Bhose revine ca idee conducătoare a ceea ce fac eu azi.
Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?
Ar fi ideal dacă arta ar fi pentru mine un mod de a înțelege lumea. Scrisul e, pentru mine, mai degrabă un mod de a mă apropia de lume. Iar toate cărțile pe care le culeg, corectez, redactez, editez, promovez – mă refer acum la cărțile profesoarei mele - sunt un mod pentru ceilalți de a-i înțelege lumea din care a venit – India, prin Tagore, de pildă. Dar și de a-și înțelege propria lume – România, prin Eminescu, de exemplu.
Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?
Cui folosește? Și totuși, în ciuda acestei întrebări continui.
Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?
Cred că am devenit mai tolerantă – sau mă străduiesc.
Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?
Dacă e vorba despre o carte a mea – nuvele – pornind de la un fapt real. O clipă surprinsă pe stradă, o amintire, o scenă. Apoi povestea curge pe măsură ce o scriu – dar nu am nici un plan precis, așadar, scriind și făcând. Dacă e vorba de cărțile profesoarei mele atunci chiar am nevoie de un plan – să culeg textul, să-l trimit tehnoredactorei din tipografie, să-l corectez apoi, să fac prefața, să mă minunez din nou că designerul cu care colaborez pe partea de copertă a făcut cea mai sugestivă copertă care putea fi făcută și... multe alte activități neinteresante pentru un cititor. Avantajul, când tu ești editura, e că acest „de obicei” nu devine plictisitor.
Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?
În mijlocul Bucureștiului ești ca într-un stup de albine – cu tot zumzetul celor din jur – și bun (sursă de inspirație) dar și disturbator și consumator de energie. Aici au loc și cele mai multe evenimente unde-mi pot promova editura – deci rău cu rău, dar mai rău fără rău.
Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?
Din fericire, în urma procesului meu de lucru nu rămâne nimic nefolosit. Nu e fudulie prostească, dar în domeniul editorial în general nu rămâne nimic nefolosit.
Nu e fudulie prostească, dar în domeniul editorial în general nu rămâne nimic nefolosit.
Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?
În primul rând soțul meu care a înțeles că am o datorie morală față de Amita Bhose – să aduc la lumină ce a lăsat în urmă – și mă susține. Cară și cărți pentru evenimente – că sunt personale sau festivaluri, târguri de carte. În al doilea rând toate rotițele nevăzute din procesul de creare și aducere la viață a unei cărți – tehnoredactoră, designer copertă, tipografie; librarii – aceia puțini care mi-au mai rămas, dar dedicați, adevărați librari, nu vânzători de carte. Festivalierii, cum le zic eu – organizatorii de festivaluri – unde pot fi prezentă cu standul meu de carte și unde pot spune povestea editurii și a profesoarei mele. E o recunoaștere morală – conștiința lucrului bine făcut.
Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?
Cred că respectul e cel mai important în relația mea cu ceilalți – că e vorba de o poveste sau de oamenii la care ajunge povestea.
A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?
A fost o situație când niște bani puteau veni pentru tiparul unor cărți semnate Amita Bhose însă pentru aceasta ar fi trebuit să accept tipărirea unei alte cărți a unei alte persoane. Mi-am spus că niciodată nu voi asocia numele acelei persoane cu numele domniei sale și am refuzat. Deci nu a existat nici un compromis. Mai târziu m-am gândit că puteam refuza nu direct ci elegant, printr-o minciună și poate că situația ar fi fost alta. Dar nici măcar nu m-am gândit atunci, eram foarte furioasă la momentul respectiv.
Mi-am spus că niciodată nu voi asocia numele acelei persoane cu numele domniei sale și am refuzat.
Povestiți o situație în care o diferență de perspectivă, o rezistență sau un refuz — al dumneavoastră ori al cuiva cu care ați lucrat — a schimbat direcția unui proiect.
Există o mare rezistență a librăriilor „mari” de a găzdui cărți, fie ele și Tagore. Sau găzduirea se rezumă la depozit sau pe ultimul raft, ceea ce te face să renunți la colaborare, mai ales că au și comision mare. Cumva această reținere, ca să fiu elegantă, întârzie accesul publicului la cărțile Cununilor de stele.
Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?
Sunt mai multe, mirările oamenilor când află povestea profesoarei mele și poate, la nivel personal, când un vizitator al standului mărturisește că o carte de-a mea l-a ajutat în vreun fel. De regulă cărțile mele se adresează femeilor. O doamnă mi-a mărturisit că în urma citirii unei cărți de-a mea (mi-e greu să folosesc de-ale mele)a... divorțat. M-am speriat. M-a liniștit, a zis că a fost cea mai bună decizie.
Ce poate împiedica o persoană să intre în relație cu lucrările dumneavoastră? Ce ați putea schimba în felul sau în locul în care acestea sunt prezentate?
Dezinteresul pentru lectură. Dacă omul acela nu citește de obicei, apoi îi poți flutura pe la nas cea mai frumoasă carte, i-o poți oferi cu 5 lei, dacă nu-l interesează apoi nici nu se oprește la standul de carte. Dacă eu nu am nevoie de ceapă, degeaba mă îmbie cineva să iau 3 legături la 5 lei. Așa și cu cartea. Dar mă străduiesc să le ies cât mai mult în cale oamenilor, îi îmbii cu proverbe din coșulețul cu Înțelepciune gratis, le spun povestea indiencei îndrăgostite de poezia eminesciană și chiar dacă nu cumpără vreo carte eu sunt fericită că iată, acum mai știe cineva povestea. Iar anul următor, se poate întâmpla ca aceștia să povestească la rândul lor prietenilor care-i însoțesc. Mi s-a întâmplat de câteva ori.
De schimbat... aici e un proces mai complex și intră mai mulți „artiști” în scenă: părintele – să nu-i mai dea peste mână copilului care răsfoiește o carte, școala – prin informație, educație... Dacă ai în fața ta un adolescent care nu a auzit de doamna Bușulenga și pune accentul anapoda pe „barcagiu”, întrebându-și mama ce înseamnă cuvântul, poți schimba ceva doar spunându-i o poveste frumoasă, cu speranța că acolo în sufletul său are loc un declic. Însă am întâlnit și foarte mulți copii, adolescenți curioși, informați, unii dintre ei chiar iubindu-l pe Eminescu. Revin la Eminescu pentru că de la Eminescu a pornit călătoria Amitei Bhose spre România, devenind prima lui traducătoare în spațiul asiatic, susținându-și doctoratul în Eminescu în România, studiindu-l, în paralel cu activitatea de profesoară, traducătoare, scriitoare.
Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.
La mine cred că e un ritm... solar. Nu pot scrie nimic în timpul verii. Pot culege o carte, corecta, redacta, prefața, însă nu pot scrie. De la o vreme mă las în voia sorții, consider că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui, așa că sunt foarte liniștită. Oricum, e mult până mă așez la calculator. Problema e că... nu mă mai așez odată!
În raport cu problemele lumii de astăzi, ce credeți că poate face arta și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la o experiență care v-a întărit sau v-a schimbat această convingere?
Limitele i le văd doar prin ignoranță. Educația în frumosul artei ar fi bine să se facă în școală – muzică, desen. Din păcate nici părinții, nici institutorii nu sunt interesați în acest sens, le consideră inutile însă o contradicție aici, aceiași oameni se duc la teatru, film, concerte, expoziții. Cel mai bun exemplu de supraviețuire prin artă a fost în timpul pandemiei. Arta ne-a salvat atunci pe cei mai mulți dintre noi. Numai că apoi... am uitat.
Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?
Povestea. „A fost odată o indiancă pe numele său Amita Bhose... Care a renunțat la avere, familie, soț, ca să trăiască în România, din dragoste pentru poezia eminesciană. Creând puntea culturală indo-română. Susținându-și doctoratul în limba română, în Eminescu, cu doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga... Știa așa de bine românește că visa în română. ” Și tot așa, până la final: iar studenta sa Carmen Mușat-Coman, moștenitoarea manuscriselor sale, a făcut o editură cu nume din Eminescu – Cununi de stele – ca să-i publice opera și să n-o lase în neuitare.
Așa-i că e o poveste frumoasă?
