Christine Cizmaș

În cadrul AUĂLEU, a jucat, a scris, a cântat și s-a implicat în munca de zi cu zi care susține un teatru independent, de la organizare la primirea publicului. În 2023, compania a primit Premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent, acordat de UNITER. Tot atunci, Christine a prezentat, alături de Ioana Bugarin, ceremonia de deschidere a programului Timișoara – Capitală Europeană a Culturii. În proiectele recente, transformă experiențe personale, scrisori și amintiri în instalații, materiale sonore și întâlniri cu publicul. La BETA 2026, participă cu proiectul Clădirea Care Își Aduse Aminte, într-o rezidență desfășurată pe durata bienalei. În acest interviu, vorbește despre memoria personală ca resursă artistică, despre ceea ce rămâne dintr-un spectacol și despre găsirea unui ritm de lucru care să permită continuarea acestei practici în timp.

Da, este o imagine puternică, un sentiment de libertate, bucurie, demnitate și umanitate, în sincron perfect, văzut și trăit în Piața Victoriei din Timișoara alături de mii de alți oameni în timpul Revoluției din ’89. Faptul că acea mare de oameni îngenunchea în același timp, se ruga în același timp, fără vreo repetiție, era o comuniune perfectă. Știu și acum piatra de macadam din Piața Victoriei pe care stăteam; trebuie să număr 17 pătrate de la ceasul din Centru, iar acolo, la un moment dat, îmi amintesc că am încremenit și mă uitam la toți oamenii cum îngenunchează în același timp. Deodată erau și ei de statura mea, plângeau, râdeau, sperau, se îmbrățișau. Nu am mai trăit acest sentiment de atunci. Nu îl caut obsesiv, dar trăiește în mine. Îl numesc libertate, alteori libertate pierdută. Pentru un spectacol de teatru muncim și un an și tot nu iese.

Faptul că doresc să dau glas vocii mele, căutărilor mele și nu caut roluri care să mă abată de la ființa mea sau să mă îndepărteze. Să fiu altcineva prea mult timp nu e sănătos pentru mine. Vreau să trăiesc experiențele mele, să le pot interpreta într-o estetică credibilă și intimă, ca un mic secret pe care ți-l șoptesc la ureche. Ultimele proiecte sunt din sfera artei performative. Inclusiv performance mi se pare că e mult spus; le consider întâlniri cu sens. Evident, intru în convenții, le respect, dar caut alte cadre, alte scenografii, alte interioare.

Ca să răspund la această întrebare, trebuie să încep de la încrederea pe care refuz de multe ori să mi-o acord. Nu am încredere în ideile mele, prefer de multe ori să hrănesc alte proiecte cu idei oferite la întâmplare, care sunt apoi implementate. Plus că ideile ca artist pe piața liberă nu sunt plătite. Timpul meu nu valorează nimic. Fiind acum un artist liber-profesionist (am fost tot timpul, dar acum sunt singură), observ pe propria mea piele care este dinamica. Am avut propria trupă, propria afacere, acolo regulile erau altele. Acum sunt singură și trebuie să învăț să vorbesc în numele meu și să am încredere în vocea mea.

Locul și oamenii spun povestea. Cadrul și scenografia sunt foarte importante pentru mine. Există o moștenire personală, o corespondență de dragoste din anul 1975, a unei femei tinere, de 17 ani, care apoi a devenit mama mea. Pornind de la aceste scrisori, am dezvoltat un material narativ EU SUNT EA | scrisori ascunse — un audiobook; apoi scrisorile au devenit pretextul instalației create în cadrul Bienalei de Artă Contemporană Art Encounters din Timișoara, ÎNTRE PEREȚI ȘI CUVINTE, iar acum revin la aceste scrisori pentru a contura o altă poveste. Observ că, în practica mea, mereu apare nevoia de a scrie o scrisoare, de a fotografia cu un Polaroid un moment, de a înregistra pe o casetă un material. Toate aceste trei mijloace au fost prezente în copilăria mea. Radioul, vocea caldă, care te adoarme, te liniștește…

Investiția emoțională în cazul meu este mereu una considerabilă. Orice proiect pare că e pentru mine pe viață și pe moarte, trebuie să ard împreună cu el până la epuizare. Nu trăiesc pentru altceva în acea perioadă. Se întâmplă des să fiu căutată punctual pentru o intervenție. Proiectul este deja scris, trebuie să mă încadrez în niște parametri, bugetul este acesta, accepți sau nu. Aici intervine frustrarea, pentru că îți place contextul, vrei să lucrezi în alt mediu, dar ești condiționat. Iar creația nu se naște așa, are nevoie de timp, de disponibilitate și de prezență. Aspectul financiar nu este vital pentru mine; nu calibrez în funcție de asta, ci mai degrabă în funcție de felul în care produsul cultural reflectă personalitatea mea și căutările din acel moment. Acest sistem de lucru nu mi se potrivește: livrare angro de marfă artistică, primăvara și toamna, când arzi în paralel pentru mai multe proiecte pe care le-ai acceptat și parcă niciunul nu mai contează și se risipesc odată cu trecerea anotimpului în cauză. Anul acesta am învățat să spun NU, atunci când se dorea o monodramă inspirată dintr-un caz real, cu maximum o săptămână de repetiții. O singură reprezentație. Contextul și povestea minunate! Modul de lucru, nu. Dar poate greșesc eu: lumea acum fuge, iar eu la sprint am fost mereu ultima.

Eu am o singură responsabilitate, iar aceea este față de mine și de demersul meu artistic. Dacă acolo nu mă mint, nu voi trăda nici publicul. Am început multe spectacole obosită sau fără chef. Dacă lăsam să se vadă asta, era până în momentul când personajul își făcea apariția. SHOWTIME! Că lucrezi într-un bar, că vinzi băuturi sau povești, trebuie să știi ce faci, unde faci și pentru cine faci.

Eu nu discut niciodată în practica mea despre un compromis sau un sacrificiu, nu sunt cuvinte care se potrivesc în lumea practicii mele artistice. Este o alegere să trăiești așa, între două lumi, care nu se devorează reciproc. Fiecare are specificul ei. Se influențează reciproc. Dacă în lumea reală îmi este foame, poate în cealaltă sunt sătulă. Neajunsurile mă hrănesc uneori, alteori mă împiedică să fac ceea ce îmi propun. Cel mai mare dușman rămâne în continuare lipsa de disciplină. Și orgoliul. Și lenea. Și părerea altora. Am acceptat o singură dată un compromis, dar a fost o lecție aspră de care aveam nevoie. Încrederea și naivitatea nu sunt aliații tăi în acele momente, trebuie să scoți sabia, chiar dacă tu dansezi pe o pajiște cu flori și visezi spectacole.

Au fost multe, dar mi s-a spus cândva că felul în care am ales să îmi trăiesc viața și să o împletesc cu profesia este unic și rar, iar asta nu se poate șterge cu buretele. Încă mă gândesc la asta, deocamdată simt doar un gol și o eliberare în același timp.

M-am format cu hârtia și stiloul în mână, acum port discuții cu inteligența artificială. Puteam să rezolv aceste întrebări cu răspunsuri create de o altă entitate, dar am vrut să-mi ofer acest timp în care sunt sinceră față de mine și să văd cât nu știu să cuprind în cuvinte la această oră. Unele scurtături ajută, altele te fură pe tine, experiența ta. Atâta timp cât omul nu mai este curios, nu își ridică privirea din ecranul telefonului, spectacolul e acolo, în ecran, nu în fața lui, pe viu. E o investiție, un efort, un risc: se poate să nu-i placă, să plece mai rău decât la venire. Dar și așa, a trăit ceva.

În raport cu problemele de mediu și cu nevoile comunităților, ce poate schimba practica dumneavoastră și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la un efect observat sau documentat într-un proiect.

Cred în resurse puține cu efect maxim. Simplitatea este greu de atins. Simplu, nu auster, nu sărac. De aceea, semnătura autentică a propriilor instalații, acte performative, întâlniri e vitală: ce știu doar eu să aduc și să pun pe masă, ca publicul să recunoască sau să știe că a ajuns într-un loc care îi pare familiar, care se simte ca acasă, că e o amintire acolo, un adevăr pe care îl știa și el sau ea. Uneori ajunge doar o privire. Limita sunt eu, propriile mele frici și bariere. Cine se mai oprește din fugă ca să respire și să se bucure de un moment? Cred că am făcut din viața mea o scenă pe care joc constant. Cu tot ce sunt și reprezint. Uneori în imaginația mea, alteori în realitate.