Gheorghe Comârzan + Valentin Lavric
Tehnician naval care a adunat, în aproape 50 de ani, obiecte din istoria Sulinei în expoziția privată „Sulina Veche”, din curtea casei sale.
Practica sustenabilă
Colectează obiecte pe care alții le-ar fi aruncat (felinar britanic, busolă, timonă, țigle cu semnele breslelor din Marsilia), le curăță, le lasă patina timpului și le spune povestea. Caiucul pescăresc l-a recondiționat singur.
Obiectele sunt reparate și refolosite, nu înlocuite, iar expoziția păstrează memoria unui oraș-port multicultural.
Galerie de lucrări
Interviu scris
Gheorghe Comârzan și expoziția „Sulina Veche”
Expoziția „Sulina Veche” arată cum poate un singur om să apere memoria unui oraș. În curtea casei sale din Sulina, vecină cu Liceul Teoretic „Jean Bart”, Gheorghe Comârzan a adunat, în aproape cincizeci de ani, obiecte pe care alții le-ar fi aruncat: un felinar britanic, o busolă, o timonă, țigle cu semnele breslelor din Marsilia, pietrele de moară ale străbunicului său.
Le curăță, le lasă patina timpului și le spune povestea. Caiucul pescăresc, găsit într-o stare deplorabilă pe un loc viran, l-a recondiționat cu mâna lui. Prin aceste obiecte rămâne vie istoria unui oraș-port multicultural, legată de Comisiunea Europeană a Dunării. De aceea așezăm interviul sub ODD 11, ținta 11.4, protejarea patrimoniului cultural. Și pentru că obiectele nu sunt înlocuite, ci reparate și refolosite, interviul se leagă și de ODD 12, ținta 12.5, reutilizarea. Întrebările i le-au pus domnul profesor Valentin Lavric și elevii lui din clasa a VII-a.
VALENTIN LAVRIC: În fiecare zi de școală, de la fereastra cancelariei am privit în curtea liceului și uneori și peste gard. În vecinătate am zărit cândva o ruină de casă abandonată, apoi o anexă antreprenorială ce vindea gogoși, iar mai apoi a apărut un vecin nou: d-l Gheorghe Comârzan, care a clădit o casă frumoasă, iar în curte s-a dezvoltat în timp expoziția „Sulina Veche”. Profesori cu elevi din oraș și din țară vin adesea să o viziteze, să înțeleagă tainele singurului oraș din Delta Dunării – Sulina, care este cel mai estic punct geografic al teritoriului României și al Uniunii Europene, iar mie îmi place să le spun turiștilor „3 în 1”, adică Sulina înseamnă Dunăre, Delta Dunării și Marea Neagră. În unele zile mai frumoase și când aveam ceva timp liber, intram în curtea d-lui Gheorghe și din când în când îmi arăta câte un obiect vechi, dar nou achiziționat sau primit, și îi vedeam pe față o bucurie asemănătoare cu a unui copil care are o jucărie nouă. Acum îl văd pe d-l Gheorghe Comârzan tot bucuros, fie întâmpinând turiști care au sunat ca să intre să viziteze expoziția, fie făcând o fotografie în fața morii de vânt sau a caiucului, la despărțirea de vizitatori, care sunt și ei bucuroși, impresionați. Azi, într-o zi blândă de toamnă, vin în vizită la expoziție cu o altă mică echipă de elevi pentru a realiza un interviu cu d-l Gheorghe Comârzan. Suntem vecini și nu ne cere taxa de vizitare. Îi mulțumesc că a acceptat să fie parte a proiectului „Dezvoltarea Durabilă văzută prin lentila artei”. Să pornim interviul. Întrebările le voi pune eu și elevii mei din clasa a VII-a: Gruia T., Rene P. și Ciprian-Filip M.
GRUIA: Vă amintiți poate de primul obiect pe care l-ați păstrat pentru povestea lui? Cum a ajuns în posesia dumneavoastră?
GHEORGHE COMÂRZAN: Primele obiecte au fost pe când eram de vârsta voastră. Îmi aduc aminte de o cană din alamă pe care scria în limba franceză „Commission Européenne du Danube”. Au mai fost și alte artefacte colecționate și le-am dus bucuros, nevoie-mare, la școală, la cabinetul de istorie. Se săpa și în oraș, și la Letea și se găseau amfore, pipe turcești, chiar o sabie, vase din ceramică. Copiii le aduceau mai mult ca să obțină o notă mare sau să scape de corigență. S-au adunat multe obiecte, dar profesorii nu au avut un interes deosebit și colecția a început să se rărească, să dispară după ’89.
CIPRIAN: Multe lucruri au fost destinate casării. Care este obiectul pentru care vă bucurați cel mai mult că ați reușit să îl salvați?
GHEORGHE COMÂRZAN: Eu de toate mă bucur. Mai ales de cele navale. Le-am dat o altă viață și ele sunt parcă vii și povestesc. Felinarul britanic, busola aceea frumoasă, timona cu postamentul ei...
RENE: Ați dat expoziției dumneavoastră numele „Sulina Veche”, Sulina, orașul mai multor populații și culturi. Ce povestire descoperită de dumneavoastră în timpul documentării v-a schimbat felul de a privi conviețuirea dintre comunități?
GHEORGHE COMÂRZAN: Eu am crescut alături de părinții mei în mahalaua Colivari și am copilărit pe lângă cimitir. Când apele erau mari, mergeam în locurile mai înălțate și un astfel de loc era cimitirul. Vedeam că pe cruci sunt texte în limbi diferite: română, franceză, engleză... Unele monumente aveau cruce simplă, altele aveau fes, altele coroniță... altele cruci cu mai multe brațe... Rușii lipoveni au început să își îngroape morții în secțiunea protestantă, multe pietre funerare s-au pierdut și comunitatea rușilor lipoveni nu era văzută bine. Dar ulterior ne-au demonstrat tuturor că sunt mai uniți: și-au făcut un gard din plasă, cu poartă, cu placă tip firmă.
CIPRIAN: Ați publicat două cărți și pe coperți ați pus imagini. Cum ați selectat imaginile care să fie reprezentative pentru Sulina?
GHEORGHE COMÂRZAN: La „Poveștile Sulinei” am dorit ca pe coperta 1 să fie moara, deoarece totul pleacă de la familie, apoi am adăugat poze cu membri ai familiei. Pe coperta 4 am zis să pun o corabie și fotografii cu personalități care au contribuit la dezvoltarea Sulinei. Pentru o ediție nouă, am ales ca imagine reprezentativă cea mai veche construcție, Farul, iar lângă el să fie o corabie și un bunic cu nepotul, explicându-i cum poate naviga. Apoi mi-a venit altă idee, să ilustrez aceeași idee, dar cu un tată în uniformă și cu fiul său, iar turiștii să decidă care are mai mult succes. La „Cimitirul maritim din Sulina” m-am gândit să realizez un mozaic cu monumente pentru fiecare confesiune religioasă sau fiecare grup etnic. Mi s-a părut aglomerat și am ales să fixez o imagine cu capela și cu capela reflectată în apa care o înconjoară când sunt precipitații foarte consistente.
GRUIA: Se observă un colț al expoziției dedicat romanului și filmului „Toate pânzele sus”, a căror acțiune se desfășoară și la Sulina. Ce amintiri personale vă trezesc aceste imagini, cum ar fi, de exemplu, manechinul lui Ismail / Jean Constantin?
GHEORGHE COMÂRZAN: Aveam șase anișori, am auzit pe la oameni că se filmează. Am alergat pe strada I, la restaurantul „Marea Neagră”, la estacada din fața bibliotecii orașului. Acolo era acostată nava „Speranța”. Pe strada Mihai Eminescu, între bibliotecă și restaurant, era amenajată o arcadă din lemn, butaforie pentru localul „La pălicarul amărât”... S-ar putea reface și ar fi un punct local de atracție pentru turiști. A apărut un restaurant „Toate pânzele sus”, dar nimic nu rezonează acolo cu romanul sau filmul.
VALENTIN LAVRIC: Bună ziua, d-le Comârzan, vine multă lume la expoziția dumneavoastră și care mai de care vă fac prezentări frumoase, fiind impresionați, dar dumneavoastră cum v-ați prezenta singur?
GHEORGHE COMÂRZAN: Bună ziua. Mă numesc Comârzan Gheorghe, sunt locuitor al Sulinei, născut-crescut aici. Părinții, bunicii și unii străbunici au fost sulineni. Străbunicul Comârzan Andrei avea locuințe și mori de vânt la Sulina și în comuna C.A. Rosetti. Sunt urmașul unor mocani, niște ciobani români veniți cu oile în deltă după războaiele care au alipit Dobrogea la România.
VALENTIN LAVRIC: Povestiți adesea despre copilăria dumneavoastră, despre descoperirea unor vestigii pe plaja Sulinei. Ce amintiri păstrați de atunci când v-ați întâlnit prima dată cu istoria?
GHEORGHE COMÂRZAN: Prima amintire pe care o păstrez imprimată în memorie este de prin 1976, când se făceau săpături pentru amenajarea bazinului AZL, când într-o seară tatăl meu a venit acasă cu câteva elemente de corabie: un panou vechi din lemn de mahon, câțiva scripeți și câteva bordaje de corabie. Am rămas fascinat de modul de prelucrare și de îmbinare a acestora. A doua zi am alergat într-un suflet și am privit curios ghețăria pentru pește, care ardea. Draga „Marea Neagră” săpa și șalandele transportau sedimentele. Au venit drăgile refulante cu tuburi și nisipul era transportat în partea de sud-est a orașului, în zonele mai joase. Fragmente de corabie însoțeau apa și nisipul, loveau conductele și sunete stranii se auzeau mai mereu. Deodată, o dragă a scos la suprafață un colț al unui cufăr de mahon. M-am apropiat ușor și doream să văd ce este înăuntru. Dar era prea greu pentru mine. Am mers acasă și am apelat la sora mea mai mare să mă ajute. Nu m-a băgat în seamă și m-am întors singur. Cufărul nu mai era, trecuse draga peste el. Aș fi deschis capacul, ambițios cum eram, să văd ce era în el. N-am reușit și misterul s-a dus înapoi în adânc.
GRUIA: Dacă ați putea petrece încă o zi în Sulina copilăriei dumneavoastră, unde ați merge și de ce?
GHEORGHE COMÂRZAN: Tot în aceleași locuri. Au fost momente fascinante din viața mea, să urmăresc frânturi de istorie scoase la suprafață, unele după secole de uitare. Erau locuri în transformare, locurile se schimbau. Tata avea barcă și misiunea mea era să vâslesc, să trag la rame uneori sau să scot apa de ploaie din barcă.
RENE: Ce experiență din anii petrecuți în marinărie v-a rămas fixată puternic în memorie?
GHEORGHE COMÂRZAN: Am fost comandant 20 de ani pe o șalupă maritimă de remorcare și am participat la misiuni de salvare pe mare care s-au încheiat cu bine. Aș menționa, din 2008, salvarea iahtului „Alexandria” la gura de vărsare a brațului Sfântul Gheorghe și a remorcherului „Brăila” la gura de vărsare a brațului Sulina, iar în 2014 salvarea a 13 băieți, la mila 6, care s-au răsturnat cu șalupa după ce au lovit o buturugă mare pe Dunăre. Am participat la o misiune externă cu o navă mai mare, în apropierea insulei Chios, pentru salvarea unor refugiați sirieni, printre care și mulți copii. Erau câte 40 de persoane în bărci gonflabile de cauciuc, care se puteau scufunda aproape la orice val. Erau copii de un an, dar și bătrâni de 75 de ani. Atunci am văzut și multe tragedii.
VALENTIN LAVRIC: În colecția dumneavoastră păstrați o piatră de moară. Ce amintiri vă leagă de această piatră de moară?
GHEORGHE COMÂRZAN: Pentru mine a fost o surpriză redescoperirea acestei pietre. Mama mi-a povestit despre străbunici, că după război moara a fost dezafectată și pietrele au fost vândute, prin 1950, unuia numit Ciubotaru, care își dorea o moară electrică, ce a funcționat doar câțiva ani. Cine se gândea că, după ce voi cumpăra această curte, voi descoperi pietrele de moară ale străbunicului meu? Săpând pentru temelie, le-am găsit pe post de pavaj în curte, iar eu le-am folosit ca masă ornamentală în curte și apoi ca piese în expoziție.
GRUIA: În curtea liceului se află recondiționat un caiuc pescăresc din lemn. Care a fost faza cea mai dificilă a recuperării sale?
GHEORGHE COMÂRZAN: La caiucul acesta maritim am lucrat și eu în urmă cu 26 de ani, când a fost echipat prin adaptare cu motor auto Volkswagen de 1700 cmc. Postamentul, linia axială și sistemul de cuplare-decuplare au fost montate chiar de mine. Mergea foarte bine. Pescarul care l-a folosit a prins în 1998 un morun de 200 de kg, din care 40 kg erau icre negre. S-a ales praful de munca lui, acum lucrează cu ziua. Odată cu apariția bărcilor de tablă, din fibră de plastic, și a motoarelor moderne, oamenii au abandonat modelele vechi. În urmă cu patru ani, oarecum presat de turiștii vizitatori, am dorit să ofer un obiect tradițional, dincolo de moara de lemn. Era într-o stare deplorabilă, pe un loc viran, cu fire de bordaj lipsă, unele putrezite. L-am cumpărat cu vâsle, numite babaici. Am început să îl repar și eram dezamăgit că este mult de muncit pentru a-l recondiționa, ca să devină prezentabil. Era ca un om al străzii. Am muncit mult, i-am schimbat unele fire de bordaj, unele coaste, i-am dat o formă frumoasă, l-am făcut un domn cu care poți merge la restaurant. I-am pus catarg și velă, ancoră și cârmă, baran pentru ridicat năvodul. Mulți turiști se pozează cu acest caiuc.
A apărut un restaurant Toate pânzele sus, dar nimic nu rezonează acolo cu romanul sau filmul.
RENE: Ce meserie, legată de Dunăre sau de mare, considerați că ar fi bine să fie promovată și descoperită de tinerii de azi?
GHEORGHE COMÂRZAN: Eu cred că aici, la Sulina, când se face „Școala Altfel”, la clasele de gimnaziu, ar trebui să se facă un protocol cu Primăria și cu AFDJ, ca să se organizeze o plimbare demonstrativă pe Dunăre și pe mare, pentru ca elevii să prindă drag de navigație și să vadă cum se face acest lucru azi, cu tehnologii și dispozitive moderne. Fiul meu este marinar, dar sunt și fete care pot îmbrățișa meseria de marinar. Cu pescuitul nu mai merge, nu mai este pește ca altădată. Fetele ar putea să se orienteze spre meserii din turism, dar aceasta este o activitate sezonieră, estivală.
RENE: Când recondiționați un obiect, cum decideți cum să o faceți și ce aspecte ale vechimii să păstrați?
GHEORGHE COMÂRZAN: Mai toate obiectele pe care le vedeți aici nu sunt făcute noi și păstrează urme ale vechimii lor. Le spăl, le curăț, le las patina timpului. Ele trebuie puțin aranjate pentru a fi expuse. Nu trebuie să fie totul plastifiat: faci ceva nou și l-ai stricat. Păstrezi caracteristicile de atunci, îi păstrezi și valoarea.
CIPRIAN: A existat o persoană, un vizitator, care v-a dezvăluit o poveste nouă despre un obiect din expoziție?
GHEORGHE COMÂRZAN: Am colecționat țiglă veche de pe acoperișurile caselor din Sulina. Țiglele au simbolurile breslelor care le-au fabricat, de obicei din Marsilia: inima, pica, leul, calul, crucea, mâna, albina, lebăda. Am găsit și țiglă din sticlă. O doamnă turistă din Franța, arhitectă, mi-a arătat că țigla din sticlă era austriacă, a unei firme care lucra sub licență franceză. Sau, pe când prezentam modelele de monograme de la școala de broderie, două doamne din București mi-au spus că o monogramă reprezintă simbolul lojei masonice feminine care ar fi fost aici, la gurile Dunării. A venit un alt domn, care mi-a zis că nu a existat lojă masonică la Sulina, doar la Mangalia, poate la Tulcea. Am încercat să verific cu IA și mi-a confirmat poziția domnului. La fel este și cu un monument funerar din cimitir: nu este mormântul unui mason, ci mai degrabă al unui inginer constructor.
GRUIA: De la primul obiect colecționat la această frumoasă și interesantă expoziție au trecut cam 50 de ani. Obiectele expoziției dumneavoastră au a doua viață. Oare vor trăi și peste alți 50 de ani? Întrevedeți viitorul lor?
GHEORGHE COMÂRZAN: Toate la timpul lor. Nu se va întâmpla ce s-a întâmplat cândva cu obiectele din cabinetul de istorie. De exemplu, am donat obiecte muzeului „Farul Vechi” din Sulina și se găsesc în expoziție, în sala din partea dreaptă, dedicată Comisiunii Europene a Dunării. Eu cred că sunt tânăr, am doi copii, trebuie să fim optimiști.
VALENTIN LAVRIC: Vă mulțumesc frumos pentru timpul și răbdarea acordate, pentru ca întrebările noastre să primească răspunsuri ample, frumoase. Vă dorim sănătate și să promovați în continuare orașul Sulina.
NOTĂ DE FINAL
În ultimul an am cunoscut-o pe doamna Elena Netcu, profesoară pensionară și scriitoare. A auzit de Sulina și de prietenia dintre mine și d-l Gheorghe Comârzan și, în curând, vom deveni personaje secundare într-un roman încadrat în realismul magic. Între Grecia, Marea Britanie și comuna Letea din Delta Dunării, acțiunea conține câteva secvențe în care protagonistul ajunge și pe la Sulina. Domnul comandant Gheorghe Comârzan a dorit să apară cu numele, funcția și pasiunea, ca în realitate, iar eu am acceptat să am numele ușor modificat etnic. (Valentin Lavric)
CIPRIAN: Lumea spune ce a văzut cândva la Sulina, la Comisiunea Europeană a Dunării, dar multe lucruri s-au pierdut. Ce lucru pierdut îl regretați cel mai mult?
GHEORGHE COMÂRZAN: Nimeni nu păstrează totul, nu poate fi salvat totul sau tot ce am dori, după mult timp. Sulina a căpătat o aură foarte interesantă datorită Comisiunii Europene. Chipiul lui Hartley nu ar fi rezistat, îl mâncau moliile. Nici măcar pipa lui. Cred că nava „Delta” ar fi meritat să fie salvată. A rămas doar în fotografii. Unele documente sunt în arhive, dar au fost mutate la Tulcea, la Ismail, la București și cine mai știe pe unde... Unele au fost date la casare, așa erau procedurile vremii.
GRUIA: Cum reconstituiți povestea unui obiect atunci când nu există documente care să îi explice proveniența sau modul de folosire?
GHEORGHE COMÂRZAN: Nu este necesar acest lucru. Când am primit câteva fotografii despre familia Leossatos, donatorul mi-a povestit că tânăra a renunțat la bogăție și s-a căsătorit cu un servitor din casa lor, în pofida împotrivirii părinților. IA mă ajută să traduc mai ușor textele din inscripțiile de pe pietrele funerare și să fac conexiuni cu informații de pe internet.
VALENTIN LAVRIC: Care poate fi considerat momentul cel mai dificil în realizarea și păstrarea expoziției „Sulina Veche”?
GHEORGHE COMÂRZAN: A fost problema de spațiu. Când am dorit să mă lărgesc puțin, am reușit să o conving ușor pe soție, dar cu vecinii a fost mai greu. Când am așezat caiucul... Și legislația este dificilă, complicată, și intervine birocrația.
RENE: Ce întâmplare cu un vizitator copil v-a impresionat mai mult?
GHEORGHE COMÂRZAN: Au fost mulți copii. 80% dintre ei sunt foarte receptivi. Cei din Sulina au fost o dată și nu îi mai atrage. Ei trec zilnic pe lângă moară sau pe lângă caiuc. Copiii din țară sunt fascinați de ce nu au văzut: o timonă, o goarnă, o busolă, un telegraf. Caut să fie o prezentare interactivă, dar și o expoziție, pe cât se poate.
VALENTIN LAVRIC: Vă voi pune o întrebare mai grea. Expoziția a evoluat în timp, s-a mai schimbat. Ați observat schimbări și la persoana dumneavoastră?
GHEORGHE COMÂRZAN: Eu m-am reinventat. Marinăria nu o voi mai putea practica decât cu barca mea. Sunt și un pensionar care are un hobby. Expoziția aceasta mă face o persoană activă fizic, mental și social. Fac ceva util pentru promovarea localității.
