Betina Burada

Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?

Cred că felul meu de a privi lumea a început încă din copilările. Am crescut în mediul rural și am avut parte de peisaje frumoase care m-au inspirat încă de pe atunci, îmi plăcea tare mult să merg seara pe un deal și să văd apusul, iar dacă nu ajungeam acolo, mă urcam în pomi sau pe glugile de coceni toamna. Din curtea școlii puteam vedea munții și visam să ajung să îi văd de aproape pentru că mi se păreau fascinanți. Acele imagini au rămas cu mine tot timpul și mi-au format un fel de a fi contemplativ, visător, ce se bucură cel mai mult de lucruri mărunte ce pot fi găsite la tot pasul dacă știi să le privești.

În copilăria mea din mediul rural am văzut cum toate lucrurile din jurul nostru se pot refolosi și li se poate artibui un nou rol în gospodărie. În acele vremuri cu adevărat pot spune că nimic nu se pierdea, totul se transforma.

Există un obiect din perioada în care vă formați pe care îl priviți altfel astăzi? Ce s-a schimbat în felul în care îi înțelegeți valoarea?

Costumele tradiționale, carpetele țesute și toate lucrurile lucrate manual de bunicile și străbunicile mele. În urmă cu, să zicem 10 ani, nu le vedeam adevărata valoare. Îmi placeau vizual dar nu reușeam să le văd adevărata valoare, munca din spate sau scopul pentru care erau realizate. În timp, citind cărți istorice, vizitând muzee și având acces la mai multe informații am început să le apreciez mult mai mult decât vizual. Acum le înțeleg utilitatea, scopul, valoarea și înțeleg efortul depus pentru ele și de asta casa mea a început ușor, ușor să fie decorată cu lucruri lucrate manual acum 50-100 de ani în familia mea.

Ați vorbit public despre venirea din mediul rural și despre anii de liceu petrecuți la internat. Ce a rămas din acea trecere între două lumi în felul în care creați astăzi, dacă simțiți că există o legătură?

Sunt experiențe ce și-au pus amprenta pe ceea ce sunt astăzi inevitabil, dacă mediul rural mi-a dat acea viziune creativă, visătoare, mediul urban mi-a arătat oportunitățile. Mediul urban m-a învățat cum să îmi pun în valoare partea creativă, dar și cum să caut să îmi văd visele împlinite, iar internatul a fost la vremea respectivă în adevăratul sens al cuvântului un loc în care creativitatea era o abilitate bună să o ai pentru că neavând condiții foarte bune, trebuia să înveți să te descurci cu ce ai la îndemână.

În prezentarea Buticului Phoenix povestiți că ați început prin a restaura mici obiecte pentru dumneavoastră și pentru prieteni. Cum s-a schimbat relația cu ceea ce făceați atunci când ați început să creați și pentru oameni pe care nu îi cunoșteați?

Când am început să restaurez sau să refolosesc obiecte pentru mine și prietenii mei căutam mai degrabă să le dau o nouă utilitate, să poată fi folosite din nou, azi caut mai degrabă să scot în evidență valorile, principiile, estetica, povestea din spatele obiectului.

Am început să creez pentru oameni pe care nu îi cunosc, la cerere. Începusem să fac bijuterii și accesorii pentru mine, iar ceilalți când le vedeau îmi spuneau că au și ei acasă fire, mărgele sau broderii și dacă aș putea să le fac și lor contra cost.

Cum începe, de obicei, o lucrare pentru dumneavoastră? Ne puteți conduce prin începutul unui obiect recent, până la prima decizie care i-a dat direcția?

Ideile încep să apară de obicei în primul moment în care țin acel obiect în mână. De exemplu, am găsit ștergare brodate într-o ladă de zeste și din momentul în care le-am văzut am zis că ar arăta foarte bine transformate în naproane pentru o masă festivă în familie.

Alteori, inspirația nu vine atât de repede și unele obiecte le găsesc și le păstrez până în momentul în care ideea vine. Așa s-a întâmplat cu mileurile. Aveam multe bucăți și tot oscilam între idei până într-o zi când cele de dimensiuni mai mari au devenit tablouri iar cele de dimensiuni mai mici fețe de pernă de decor.

Primele creații sunt pentru mine, apoi vin și comenzile din exterior. Oamenii au nevoie să vadă, să se simtă inspirați, iar apoi când găsesc și ei acasă cer să le fie și lor transformate. Este un proces care mă bucură pentru că îmi dau seama că nu toți au disponibilitatea financiară să mă aleagă pe mine să le transform dar știu că sunt mulți care văzând transformările mele, aleg să și le transforme singuri și astfel sunt salvate și puse din nou în valoare.

Ce loc mai au astăzi B.B. Handmade și Buticul Phoenix în activitatea dumneavoastră? Cum se întâlnesc sau se despart cele două direcții în ceea ce realizați efectiv?

Nu mi-au plăcut niciodată generalizările, prejudecățile, ideea de a pune etichete sau de a cataloga un grup de oameni într-o direcție sau alta și pentru asta, odată cu dezvoltarea orașului în care trăiesc și a modului de consum al oamenilor mi s-a părut că am pierdut undeva ideea de unicitate, de a vedea omul ca persoană individuală, cu idei proprii, cu concepții proprii, cu stil vestimentar propriu. Mi s-a părut că dintr-o dată, din dorința de consum a oamenilor și din raționamente economice al companiilor, am ajuns în punctul în care avem tone de produse identice, de calitate discutabilă, la prețuri cât mai mici dar care ne transformă pe toți în purtători de uniforme. Purtăm toți aceleași haine, bijuterii și accesorii pe care le aruncăm după un sezon pentru că nu sunt durabile dar nici nu mai sunt în trend și ne decorăm toți casele la fel, un fel de emblematicul pește comunist, dar de data asta cu obiecte globaliste. Avem posibilitatea să cumpărăm mult dar o facem în funcție de sezon, de trend și de modelul setat de mariile companii. Într-o zi, mergând prin mall am observat zeci de femei îmbrăcate la fel, era în trend un trening dintr-un material ce imita catifeaua, mi-a s-a părut ca o uniformă de purtat la mall și atunci am zis că trebuie să ies din acest cerc vicios, așa a apărut B.B. Handmade, dar cu bijuterii. Mi-am comandat materii prime: argint, lemn, pietre semiprețioase și mi-am creat propriile bijuterii iar garderoba mea a început să conțină mai multe haine din magazine second-hand, din țesături naturale. Apoi au venit și primii clienți dar am păstrat ideea de unicitate, de individualitate și nu am creat niciodată produse în serie, maxim 10 produse cu același model dar diferit în felul lui. Astfel astăzi Buticul Phoenix înseamnă transformare, iar B.B. (de la Betina Burada) înseamnă creație de la zero cu materii prime noi.

Singurele produse pe care le-am realizat și continui să le realizez la comandă în cantități mari, 50 – 100 de bucăți sunt broșele-simbol croșetate ce îmi sunt solicitate de unele ONG-uri, Asociații, Fundații chiar și SRL-uri, pentru a le oferi cadou participanțiilor la evenimentele lor. Am acceptat asta pentru că am înțeles nevoia lor de a transmite un mesaj participanților prin acele broșe, faptul că sunt lucrate manual, în România, de o afacere mică și din materiale de calitate.

Astăzi Buticul Phoenix înseamnă transformare, iar B.B. înseamnă creație de la zero cu materii prime noi.

Dacă ați alege trei obiecte realizate în ultimii trei ani pentru a arăta cum vi s-a schimbat practica, care ar fi acestea? Vă rugăm să precizați când le-ați realizat și ce alegere importantă reprezintă fiecare.

Practica s-a schimbat pentru toate produsele, nu aș putea alege doar trei și asta pentru că odată cu creșterea vânzărilor a crescut și puterea mea de investiție în materiale și ustensile. Dacă la început foloseam ustensilele de bucătarie sau cleștii soțului, astăzi am ustensile speciale pentru bijuterii. La fel și pentru materia primă, la început lucram cu zale, lanțuri, conectori din metale mai slab calitativ, astăzi folosesc doar argint, oțel sau inox. Toate produsele mele create acum sunt mult mai calitative decât cele de acum 3-5 ani, atât din punct de vedere al materiei prime cât și ca design pentru că într-un fel modelezi o bijuterie cu ustensile special concepute pentru asta și altfel îți ies când le modelezi cu un clește de tăiat vița de vie.

Atunci când lucrați cu un obiect folosit, cum hotărâți ce păstrați din el și ce transformați? Ne puteți povesti o situație în care urmele vieții sale anterioare v-au schimbat ideea inițială?

Când lucrez cu un obiect folosit, să zicem de exemplu o broderie, aleg să folosesc inițial partea care mi-a atras cel mai mult atenția sau partea care este cel mai puțin uzată sau deteriorată, apoi mă concentrez pe restul de material rămas. Dintr-o față de masă brodată pot ieși tablouri, cercei și coliere ca produse principale, iar restul de material rămas, cel fără broderie îl păstrez pentru umplutură. Așa am lansat broșele Phoenix. Broșe umplute cu resturi mici de material, multicolore sau într-o anumită nuanță, fiecare unică în felul ei ce spunea povestea unui material ce a fost cândva iubit, apreciat, folosit dar care acum este purat la piept ca un mesaj ce spune despre purtător că este o persoană ce alege deliberat să îi pese de mediu, de natură, să consume responsabil, fie unic și responsabil.

Țin cont de viața anterioară a produsului în special pe partea de simbolistică, de amintire, de valoarea sentimentală, nu neapărat de ceea ce a fost efectiv. Odată am aplicat o margine de cearceaf croșetată de o bunică pe rochița unei strănepoate. Cele două nu s-au cunoscut niciodată, dar bunica a avut un rol important în viața mamei fetiței. De cele mai multe ori țesăturile devin obiecte de decor sau bijuterii, rare ori o față de masă rămâne o față de masă, de exemplu.

Din ce este alcătuit, concret, unul dintre obiectele recente ale Buticului Phoenix? Ce componente sunt recuperate, de unde provin și ce a trebuit adăugat nou?

Cel mai recent obiect realizat la Butic este o pernă de decor. Obiectul recuperat era o față de pernă cusută manual acum mai bine de 50 de ani. După o curățare zdravănă am constatat că este în perfectă stare cusătura, doar partea de material din spate trebuia înlocuită pentru că era sfâșiată, așa că am decis împreună cu clienta că cel mai potrivit ar fi să devină pernă de decor. Practic am aplicat-o pe o față de pernă cumpărată din comerț, aleasă de clientă. Din materialul sfâșiat rămas clienta și-a dorit și câteva broșe Phoenix.

Cum alegeți materialele de îmbinare și finisare de care aveți nevoie? Povestiți-ne o alegere în care aspectul, rezistența, costul și grija față de mediu nu au indicat aceeași soluție, dacă a existat una.

Atunci când lucrez un obiect la cerere, adus de client, materialele de care am nevoie le alegem împreună, fiind vorba de costul pe care este dispus clientul să-l suporte, iar atunci când lucrez cu obiecte pe care le găsesc eu și le transform pentru vânzare țin cont de calitate, durabilitate și sustenabilitate pentru că îmi doresc ca viața pe care o dau obiectului să fie una cât mai lungă, dar să fie și ca o mărturie fizică despre principiile și valorile cumpărătorului. De precizat aici că sunt două situații diferite, atunci când restaurez la cerere sunt implicate mai mult stările emoționale și simbolistice pe când atunci când restaurez eu un obiect pentru vânzare vorbim de utilitate, de aspect, de design, de modul în care va putea fi utilizat pentru cât mai mult timp, despre integrarea într-o nouă familie. Încerc pe cât posibil să cumpăr materii și materiale produse în România în principal pentru ideea de a ajuta producția autohtonă dar și pentru că amprenta de carbon este mai mică. Dacă ar fi să fac o ierarhie a deciziei de aprovizionare ordinea ar fi calitate apoi proveniență. În ceea ce privește proveniența, aleg ce este cel mai aproape de mine.

Ce se întâmplă cu materialele și fragmentele rămase după încheierea unei lucrări? Unde întâlniți limita a ceea ce puteți folosi din nou?

Dacă vorbim de materiale textile, resturile reușesc să le integrez în proporție de 100% în alte produse, pentru că niciun produs nu va fi vreodată identic, iar libertatea creativă este mare. Cel mai greu îmi este cu ambalajele materiilor prime noi de care am nevoie în procesul creativ, cutii din plastic, tuburi, micro-plastic. Nu am înțeles niciodată de ce un set de acuarele de exemplu trebuie ambalat în 3 straturi de folie și o cutie, iar eventual cutia în altă cutie, care de cele mai multe ori nu este doar carton, este plastificată. Aștept momentul în care și ambalajele produselor din comerț să nu mai conțină 3-4 straturi inutile de folie, plastic și carton, este o risipă extraordinară.

Resturile le păstrez pe categorii în funcție de material, textură și culoare până ajung să fie folosite, iar de fiecare dată când încep o lucrare, înainte să cumpăr ceva ce mi-ar trebui pentru lucrarea respectivă, verific stocul de resturi. Uneori uitându-mă la resturi, mă apuc de altă lucrare și asta e chiar amuzant uneori. Am observat că ceea ce nu vezi nu folosești și pentru a evita asta, ocazional fac inventarul resturilor, multe lucrări ies chiar în urma acestor inventare ocazionale.

Ce se întâmplă cu un obiect creat de dumneavoastră când se strică sau când proprietarul nu îl mai dorește? Ați avut ocazia să urmăriți un asemenea caz?

Din fericire nu am avut până acum o astfel de experiență. Transformarea la cerere este un proces pentru care eu îmi aloc timp pentru discuții cu clientul în cele mai mici detalii, în care avem și discuții legate de modul de manipulare și păstrare a obiectelor transformate. Cred că procesul acesta aproprie clientul mai mult de rezultatul final, devine parte din proces iar asta îl face să îl prețuiască și mai mult.

Când vă gândiți la efectele muncii dumneavoastră asupra mediului, ce puteți susține printr-un exemplu concret și ce rămâne, deocamdată, o intenție sau o necunoscută?

Principalul efect asupra mediului din activitatea mea este desigur faptul că am reușit să evit aruncarea la gunoi a multor kilograme de textile, plastic, sticlă sau alte metale și materiale. Poate pentru mulți nu este mare lucru sau consideră că asta nu schimbă mult realitatea din zilele noastre dar eu sunt de părere că fiecare gram de gunoi eliminat din a ajunge în sol sau în ape contează și dacă fiecare am proceda la fel, atunci cu siguranță efectul ar fi vizibil.

Până la urmă eu prin Buticul Phoenix încerc să transmit un mesaj, să trag un semnal de alarmă, dar totodată să și promovez un stil de viață în care să reparăm sau să reinterpretăm, să conteze mai mult decât să aruncăm și să cumpărăm. Un stil de viață care ne face să economisim bani, să apreciem lucrul manual, să ne conectăm cu rădăcinile noastre atunci când păstrăm amintirile vii și în același timp să protejăm și mediul înconjurător.

Intenția mea este să promovez această idee atât cât pot astfel încât să devină o modă, să fie mai cool să porți ceva lucrat manual din ceva ce a creat bunica ta acum 50 de ani, decât ultima colecție de la mall ce oricum nu va mai fi la modă peste două luni.

Există situații în care intenția artistică intră în conflict cu ceea ce considerați responsabil? Ce ați ales într-un asemenea moment și ce v-a rămas nerezolvat?

Creativitatea nu are limite. Uneori văd, în special în mediul online, diverse materiale sau accesori integrate în diverse lucrări, dar pe care aleg să nu le achiziționez pentru că vin de peste mări și țări. Să cumpăr lucruri cât mai aproape de locația mea pentru mine este o formă de responsabilitate.

De asemenea, atunci când fac o lucrare pentru vânzare încerc să mă gândesc cât mai mult la utilitatea ei pentru cumpărător. Nu vreau să creez lucruri care să ajungă tot la gunoi în câteva săptămâni. Uneori, port discuții cu clienții care îmi cumpără produsele pentru a le face cadou. Este important pentru mine să știu dacă ceea ce vor să cumpere le place lor sau consideră că persoana care le va primi în dar le va aprecia. Nu creez produse obișnuite, pentru unii pot părea ciudate sau chiar urâte și de asta mi se pare responsabil din partea mea să îl fac pe client să conștientizeze dacă achiziția este ceva ce și-ar fi dorit pentru el sau știe că genul acesta de cadou va fi apreciat. Câteodată poate părea că nu vreau să vând, dar eu o văd ca pe o formă de responsabilitate.

Ce compromis vă este cel mai greu atunci când stabiliți prețul unui obiect lucrat manual? Ne puteți povesti o situație în care timpul investit și ceea ce putea plăti cumpărătorul au fost greu de împăcat?

Atunci când stabilesc prețul iau în calcul în primul rând costul materialelor folosite. Pentru mine să pun preț pe timpul investit este încă ceva greu de stabilit pentru că uneori ce poate părea ceva foarte simplu de realizat se dovedește a fi defapt foarte complicat.

Atunci când vine vorba de transformări la cerere, mă implic emoțional în povestea obiectului pe care lucrez și încerc să mă adaptez eu la prețul pe care îl poate suporta clientul. În general oamenii care apelează la mine, au principii și valori asemănătoare cu ale mele și este destul de natural procesul prin care stabilim prețul final.

Evident, nu am fost scutită de comentarii răutăcioase legate de preț dar încerc să nu le iau în seamă pentru că înțeleg că nu împărtășim aceleași valori și explicațiile ar fi de prisos.

Cum împăcați dorința de a crea și de a vinde obiecte cu ideea de a consuma mai puțin? Există situații în care ați prefera ca un om să păstreze ceea ce are deja?

Oh, da... Asta este cred dilema vieții mele. Îmi doresc să vând pentru că mă bucur să văd creațiile mele la casa lor, iubite și apreciate, dar pe de altă parte îmi doresc o lume în care fiecare obiect să aibă o viață cât mai lungă și cumpăratul în exces, impulsiv să nu mai existe. Uneori și mie mi se pare că trăiesc în două lumi paralele, una în care vreau să vând și alta în care nimeni să nu mai cumpere ce nu are nevoie, poate și de asta cel mai mult îmi place să transform la cerere, pentru că acolo se îmbină cu adevărat aceste două lumi.

Tocmai din această dilemă îmi place să discut cu clienții despre achiziția pe care urmează să o facă de la mine chiar dacă uneori pare că mai degrabă nu aș vrea să vând respectivul produs. Îmi place să cred totuși că clienții mei sunt persoane ce știu să aprecieze obiectele din jurul lor, că sunt persoane responsabile care atunci când cumpără ceva o fac pentru că le satisface o nevoie sau o dorință, nu cumpără de dragul de a face cumpărături, pentru că produsele mele vin cu poveste, cu mesaj, cu un simbol.

În programul „ReNew You! Să schimbăm amintirile!”, din octombrie 2025, era anunțat un atelier cu dumneavoastră. Ce s-a realizat efectiv din acel plan și ce v-a rămas în minte din experiență, dacă atelierul a avut loc?

„ReNew You! Să schimbăm amintirile!” a fost o activitate la care am fost invitată de către inițiatorii proiectului V.E.R.D.E. – Viitor Ecologic prin Responsabilitate, Dezvoltare și Educație să le vorbesc tinerilor despre alegeri responsabile, despre consumul responsabil dar și despre Buticul Phoenix ca insirație pentru cum își pot transforma singuri lucrurile pe care deja le au în casă. Am rămas surprinsă de faptul că tinerii au fost foarte receptivi la cele expuse și mult mai deschiși comparativ cu adulții la un stil de viață mai responsabil, mai sustenabil, un stil de viață în care să nu cumperi de dragul de a cumpăra ci pentru o nevoie reală, așa că aș putea spune că viitorul sună bine doar că este nevoie ca din ce în ce mai multe persoane să ducem acest mesaj mai departe astfel încât efectul să fie vizibil în timp.

Din întâlnirile cu oameni și mici producători prin Oltenia Bizza, ce experiență v-a făcut să vă reconsiderați propriul fel de a lucra? Unde se întâlnesc cele două activități și unde rămân distincte?

Cum spuneam mai devreme, pentru mine este important și o consider o formă de responsabilitate să cumpăr produse ce se află cât mai aproape de mine, fie că vorbim de ceea ce cumpăr pentru mine și familia mea, fie că vorbim despre Buticul Phoenix. În primul rând pentru că astfel contribui la dezvoltarea economiei locale și în al doilea rând pentru că amprenta de carbon în ceea ce privește transportul este mult mai mică. Pentru că mă interesa acest subiect în mod direct pentru mine, mereu căutam produse și servicii locale, iar într-o zi m-am gândit că ar fi utilă și de interes o platformă dedicată Olteniei unde să găsești atât produse și servicii locale dar și obiective turistice din regiune faimoase sau mai puțin cunoscute. Așa a luat naștere OlteniaBizza. Sunt două activități distincte dar care pentru mine se completează, iar OlteniaBizza pot spune că este un fel de extensie a mesajului pe care încerc să-l transmit prin Buticul Phoenix.

Când vă gândiți la practica dumneavoastră peste zece sau douăzeci de ani, ce ați vrea să păstrați și ce ați fi dispusă să abandonați?

Aș vrea să păstrez esența Phoenix, a lucrurilor ce renasc din propria cenușă indiferent de context sau de schimbările ce vor apărea în societatea noastră. Cât despre ce aș fi dispusă să abandonez nu aș putea da un răspuns, îmi place ce fac și o fac cu dăruire, cu suflet și cu emoție și nu știu dacă aș abandona vreodată asta.

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, să lăsați ceva în urmă? Ce ați dori să continue prin ceilalți, chiar dacă obiectele pe care le creați nu s-ar mai păstra?

Pentru mine a lăsa ceva în urmă nu se referă neapărat la un obiect cât poate mai mult la un mesaj. Chiar dacă în timp obiectele create de mine nu se vor mai păstra, mi-ar plăcea să știu că mesajul pe care l-am transmis prin acel obiect în momentul achiziției va fi transmis mai departe în familia respectivă schimbând astfel mentalități pentru generații. O persoană care cumpără, apreciază sau se regăsește în povestea Buticului Phoenix va transmite asta copiilor ei, iar asta pentru mine înseamnă să lași cu adevărat ceva în urma muncii tale.