Claudia Nemeș

Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?

Cred că aș începe acolo unde încep toate experiențele: în copilărie. Una din cele mai timpurii amintiri pe care le am sunt pe balconul unde aveam cutia cu resturi de materiale din care făceam haine păpușilor. Acolo aveam și o mașină de cusut old-school cu pedala și volantă. Cred că multă lume avea mașini de cusut de vreun fel sau altul pentru că practica de a-ți concepe si produce haine în gospodărie era cât se poate de răspândită. Resursele limitate îndemnau oamenii să fie foarte creativi și să folosească cam tot ce aveau la îndemână.

Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?

Da, cred că e vorba de după-amiezele din școala generală și liceu când înșiram pe masa din sufragerie materialele primite de la rude și vecini și mă apucam de croit și apoi de cusut. În fundal rula mereu o poveste, fie ca era vorba de radio sau de televizor. Asta se intamplă și acum când sunt în atelier.

Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?

Nu cred că mă pot identifica cu acest mod de a pune problema pentru că nu ma văd neaparat ca artist. Sunt mai degrabă un personaj care alege ce consideră valoros din vechile structuri și încearcă să le păstreze și să le țină în viață activ.

Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?

Cu rezerva faptului că „practica artistică” este oarecum incorect în ce mă privește, cred că o întrebare omniprezentă este „de ce pun oamenii preț pe haine? Ce face ca îmbrăcămintea să fie atât de relevantă, dincolo de rolul funcțional?”

Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?

Reluam rezerva de a nu mă considera artist, ci mai degrabă creator, cred că cel mai mult nu s-a schimbat pe orizontala. Nu am trecut la altceva. Mai degrabă s-a schimbat pe verticală, în sensul că rolul inițial este înțeles acum mai profund, față de superficialitatea inerentă începuturilor.

Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?

În ceea ce mă privește, creația a pornit de la bucățile de material colectate inițial pentru mine și care au devenit în timp „banca de materiale ARCStudio”. Au provenit de la rude, cunoștințe, piețe de vechituri, mici magazine de cartier etc. Urmau să devină diverse piese de îmbrăcăminte pentru garderoba personală, dar se pare că am reușit să colectez mai mult decât aș fi putut produce. În timp asta a constituit fundația ArcStudio. De fapt, demersul era și este în continuare acela de a transforma fiecare bucată de material într-o piesă frumoasă și utilă de îmbrăcăminte, de a transforma ceea ce sunt de fapt resturi de materiale în ceva valoros. Lucrez în continuare prototipurile din materiale luate din „bancă”, care sunt mici prin definiție și astfel limitarea de resurse constituie un mobil creativ. Pe lângă asta, mă străduiesc să las cât mai puține deșeuri în urmă, deci la fiecare piesă ideea de zero sau less waste este prezentă. Ulterior asta se prelungește în serii limitate produse din materiale deadstock.

Lucrez în continuare prototipurile din materiale luate din „bancă”, care sunt mici prin definiție și astfel limitarea de resurse constituie un mobil creativ.

Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?

Cred că ar fi colaborarea cu concept store-ul Textura din Cluj pentru care am dedicat partea „luxury” a ArcStudio. Am fost provocată să găsesc materiale din ce în ce mai calitative și sustenabile și să fac upgrade la manufactură.

Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?

Cred că simplul fapt că trăiesc în România a influențat din start tot demersul creativ. Era comunistă a dat naștere unui stil de viață în care erai nevoit să valorifici orice resursă. Personal, consider că abundența duce de multe ori la risipă, din păcate. Și mai cred că faptul că modul sustenabil al epocilor apuse nu ar trebui sa fie automat părăsit pentru că nu mai este momentan necesar. Cred că ar trebui să trăim în minte și cu viitorul și cu ce lăsam noi în urmă.

Alegeți un element important al unei lucrări — un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?

Cel mai evident în practica mea este materialul textil. În funcție de proveniență, este într-un fel un bun „colectiv” dar unul și foarte particular.

Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?

Având în vedere că sunt „one woman show” în majoritatea timpului și că nu am angajați, doar colaboratori, resursele cele mai prețioase sunt timpul, energia și banii, bine-înțeles.

Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?

În general păstrez cam tot. Și deșeurile pe care încerc să le valorific și să le utilizez în proiecte zero waste. Chiar acele prototipuri eșuate sunt păstrate pentru că în timp îmi vin idei de transformare și, de cele mai multe ori, reușesc să găsesc o soluție creativă care să valorifice totuși bucata de material.

Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?

Cred ca munca colaboratorilor mei este neprețuită. Nu cred că as putea să țin proiectul în picioare fără contribuția lor și mă străduiesc să îi recompensez cât de corect pot. Munca lor este valoroasă și de multe ori mă revoltă cât de puțin este recompensată financiar de industrie.

Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?

Am senzația că aceasta intrebare vizează alte tipuri de creatori.

A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?

Da, sunt diverse situații de acest fel. Ceea ce consideră oamenii că vor versus ce vor cu adevărat și cât de mult contează confortul în viața lor ajunge să dicteze și ce pot alege ca surse de materiale. Mă strădui să găsesc soluțiile cele mai bune la costuri pe care să mi le pot permite.

Povestiți o situație în care o diferență de perspectivă, o rezistență sau un refuz — al dumneavoastră ori al cuiva cu care ați lucrat — a schimbat direcția unui proiect.

O situație relativ recentă a fost o comandă pentru o rochie de mireasă unde ne-am împiedicat de mai multe ori în comunicare și până la urmă am renunțat având certitudinea că e cel mai bine pentru ambele părți. S-a dovedit că a fost într-adevăr cea mai bună decizie pentru ambele, dându-ne amândurora posibilitatea să avem parte ulterior de ceva mai bun.

Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?

Primesc un feed-back constant de la clienții mei. Și e foarte fain când asta se întâmplă în timp cu clienții vechi, care mă știu de la începuturi și care pot face o comparație și pot sesiza evoluția.

Ce poate împiedica o persoană să intre în relație cu lucrările dumneavoastră? Ce ați putea schimba în felul sau în locul în care acestea sunt prezentate?

Dacă ar fi să pun degetul pe ceva care doare este „imaginea”. Am primit de multe ori feed-back-ul că piesele create de mine sunt mai frumoase în realitate decât în materialele de prezentare. Cred că asta împiedică multă lume să ajungă la mine, dar este o limitare cu care trăiesc momentan și trag speranța că voi gasi o soluție pe viitor.

În raport cu problemele lumii de astăzi, ce credeți că poate face arta și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la o experiență care v-a întărit sau v-a schimbat această convingere?

În ceea ce mă privește, mă străduiesc să ofer o alternativă la industria fast-fashion, dar nu îmi fac iluzii că, fără o mișcare semnificativă din partea consumatorilor, o schimbare chiar este posibilă. Cred că o matematică simplă ne poate conduce la aceasta concluzie.

Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.

Așteptările unui proces creativ standard nu mi se potrivesc, în primul rand pentru că este nerealist să consideram că pot scoate mai multe colecții pe an care să fie gândite, produse și mediatizate. Într-un fel există niște așteptări ca și brandurile mici independente să reușească să se alieze aceluiași ritm nesustenabil ca și Inditex. Este imposibil și indezirabil după părerea mea.

Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?

Oricât m-aș stradui să găsesc materiale sustenabile, este improbabil ca acesta să aiba o durată de viata atât de lungă, dar ce mi-aș dori să rămână este orizontul: faptul că este posibil să faci lucrurile și altfel.