Liviu Simioncencu
Fotograf din Sulina, născut în 1959, care fotografiază orașul de peste 50 de ani. Arhiva lui păstrează Sulina veche, transformările ei și orașul de azi.
Practica sustenabilă
Are atelier de fotografie la Sulina din 1982. Arhiva lui, de la fotografii de buletin și nunți la case și vapoare, e o formă de protejare a patrimoniului unui oraș care se schimbă.
O parte din ea a fost expusă la Tulcea, la Casa Avramide, în expoziția „Accesul interzis în zona liberă fără permis”.
Galerie de lucrări
Interviu scris
Portretul unui oraș care pleacă: Sulina în fotografiile lui Liviu Simioncencu
Liviu Simioncencu s-a născut în 1959 la Sulina și fotografiază orașul de peste cincizeci de ani. A început cu un aparat Chaika împrumutat de la un coleg de clasă, a lucrat ca topograf și la magazia Șantierului Naval, iar din 1982 are atelier de fotografie, astăzi pe Strada I.
Prin fața aparatului lui „a trecut un oraș întreg”: fotografii de buletin, nunți, aniversări, copii urmăriți din clasa I până la propria nuntă, dar și casele și vapoarele, locuri la care revine în altă lumină și în alt anotimp. Arhiva lui păstrează Sulina veche, transformările ei și Sulina de azi, iar o parte din ea a fost arătată la Tulcea, la Casa Avramide, în expoziția „Accesul interzis în zona liberă fără permis”. Pentru un oraș care se schimbă, o asemenea arhivă este o formă de protejare a patrimoniului cultural (ODD 11, ținta 11.4). În interviu, Liviu Simioncencu vorbește despre fotografie ca limbaj, despre trecerea de la film la digital și despre ce ar vrea să rămână din imaginile lui. Vă invităm să parcurgeți interviul integral, realizat în atelierul lui de domnul profesor Valentin Lavric și de elevele lui de la Liceul Teoretic „Jean Bart”.
Interviu realizat pe 23 octombrie 2026, în atelierul foto de pe Strada I, de prof. Valentin Lavric și elevele lui din clasa a VII-a de la Liceul Teoretic „Jean Bart” din Sulina: Alessia C., Raisa S. și Maia B.
În anul 2000 am venit la Sulina să fiu profesor la Liceul Teoretic „Jean Bart” și am început să cunosc unii dintre oamenii locului. Era parcă într-o sâmbătă spre înserare când îi ceream d-lui Liviu Simioncencu să îmi facă o fotografie pe strada I, în care eu purtam un chipiu și un marinăresc, iar în fundal era un vapor frumos. Băiatul din Valea Jiului, dintre crestele Munților Retezat, Parâng, Vâlcan și Șureanu, și-a dorit cândva să ajungă ofițer de marină, pe când, la zece ani, venea într-o tabără „Cutezătorii” în Delta Dunării și la Sulina. I-am răpit d-lui fotograf o jumătate de oră și jumătate de film foto color Fuji ISO 400; a trebuit să nu mă mișc, să nu clipesc 20–30 de secunde, de mai multe ori, în timp ce oamenii se plimbau pe faleza Dunării, totul pentru a obține în final imaginea din visul meu de la 11 ani. Îl cunosc pe Liviu Simioncencu de peste 25 de ani; între timp am descoperit că amândoi ne sărbătorim ziua de naștere în aceeași zi și, fiind și prieteni, uneori o sărbătorim chiar împreună.
Când erați copil, ce doreați să deveniți? Ce meserie vă atrăgea?
Marinar, ca tata, care era maistru militar. Marea mea plăcere era atunci să desenez vapoare. Mama era casieriță la liceu și, când eram mic, mă lua uneori cu ea la școală și mă lăsa prin cancelarie sau prin biroul directorului. Acolo erau foi de hârtie și desenam vapoare. Când venea directorul, zicea: „Iar a fost Liviu pe aici.” Dar nu am reușit să devin marinar.
A existat un moment, o experiență sau un proiect în care s-a schimbat felul în care vă raportați la o fotografie?
Nu cred că a existat un proiect în sine. La început poate a fost un hobby. Pentru că am început să am probleme la Biroul Hidrotehnic și la magazie, am preferat să mă fac fotograf. Și chiar îmi pare bine că am avut probleme la serviciile astea, că nu m-am integrat, pentru că altfel fotografia ar fi rămas doar un hobby. Când îți alegi o meserie, ceva care îți place, practic nu mai muncești, o faci din plăcere.
Cum a fost trecerea de la fotografia cu film și hârtie, cu revelator și fixator, la fotografia digitală? Cum v-ați adaptat?
A fost o trecere ușoară. Chiar am avut un film în aparat pe care nu l-am mai terminat. Când faci fotografie cu film, nu vezi exact ce faci, doar anticipezi în minte. Nu aș folosi cuvântul știință, mai degrabă meșteșug. Meșteșugul pe care îl înveți te blochează uneori. Îmi place foarte mult fotografia digitală, pentru că surprinzi foarte mulți oameni și ei reușesc să vorbească, să se exprime.
Ce vă place cel mai mult să fotografiați?
Aproape totul. Tot ce văd. Bineînțeles că îmi place foarte mult să fac portrete. Cele mai frumoase portrete le-am făcut cu oameni nefotogenici... Cu oamenii fotogenici ajungi la o limită. Cu oamenii nefotogenici am reușit uneori să sparg o limită, să trec peste o frontieră... să-ți vorbească. Practic, persoana se așază pe scaun, apoi eu vorbesc cu ea. Figura ei se schimbă de la o secundă la alta. Bineînțeles că îmi place să fac și peisaje. Sunt locuri în Sulina în care, în imagine, se combină casele și vapoarele.
Ce piedici există în calea oamenilor care privesc fotografiile, dar nu le înțeleg?
Nu aș folosi expresia „nu le înțeleg”. Poate nu le plac, pur și simplu, sau le place altceva. Vezi fotografia cu fetița, fotografia de aici? O bunică m-a chemat să fac câteva fotografii cu nepoțica ei, ca să le trimită în Italia, unde era plecată mama ei. Ea o pregătea și îmi spunea: „O, să n-o faci pe asta!” Fotografia asta am cam furat-o, dar mi se pare una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am făcut. Unele fotografii îmi plac, îmi vorbesc, altele nu. Nu trebuie să-mi bat capul cu o fotografie, cu un lucru care nu-mi vorbește. Sunt alte lucruri care îmi vorbesc, sunt atâția oameni care îmi plac. Nu mă supără dacă unora nu le place, ei sunt diferiți.
Faceți fotografii de 50 de ani. Ce vor transmite fotografiile dumneavoastră peste alți 50 de ani?
Da, m-am gândit uneori la asta. Sper să fie cel puțin câteva fotografii cu locuri care să rămână clasice, ca o marcă a Sulinei. Mi-ar plăcea să rămână și câteva portrete. Am întâlnit oameni, mi-au plăcut portretele, le-am pus în atelier și aș vrea să rămână. Acum îmi aduc aminte de întrebarea cu dușmanul meu și al fotografiei. Unii, când își văd portretul, îmi spun: „Dă-mă jos, te rog!” sau „De ce ai pus-o tocmai pe aia?” Dar mie tocmai fotografia aceea mi-a plăcut, mi s-a părut că vorbește foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult să fac poze și cu elevii la școală și pe unii să îi urmăresc din clasa I până au terminat, apoi la nunta lor și apoi chiar și la copiii lor, din nou. Uneori am vizualizat o saga cu o fetiță, o adolescentă, o mireasă, o mămică – aceeași persoană.
Domnule Liviu Simioncencu, sunteți o persoană deosebită și modestă. Voi spune, ca o concluzie, că atelierul și fotografiile dumneavoastră sunt o atracție pentru localnici și pentru turiști, care pot găsi aici o arhivă foto a Sulinei și a oamenilor ei. Dețineți un tezaur. Chiar dacă Sulina se transformă, oamenii vin și pleacă, se transformă, dumneavoastră păstrați și Sulina veche, și transformările ei, și Sulina nouă. Trebuie să adaug că timp de 25 de ani v-am urmărit bucurând oamenii și prin expozițiile ocazionale de fotografie prezentate atât la Sulina, cât și la Tulcea. Sper ca în viitor să mai avem parte de vernisaje și expoziții, dar și de un album reprezentativ pentru activitatea dumneavoastră și pentru orașul Sulina. Vă mulțumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
Valentin Lavric, la finalul interviului
Câți ani aveți și unde v-ați născut?
Am 67 de ani, m-am născut în anul 1959, la Sulina. Părinții sunt din Crișan, dar s-au mutat aici cu câțiva ani înainte să mă nasc eu. Am stat cu chirie, pe la piață, într-o casă veche de lemn, până în 1964, când părinții mei au reușit să își cumpere o casă.
Ce făceați când erați elev?
Nu mai țin minte exact dacă în clasa a VI-a sau a VII-a l-am avut ca profesor de istorie pe d-l Șurlea Mihai, dar țin minte și acum primele ore, care erau mult mai interesante. Știa cum să vorbească cu noi și țin minte chiar că în prima oră ne-a vorbit despre multe lucruri, ne-a făcut să fim foarte atenți. Mie îmi plăcea istoria; mi-a plăcut mereu să vorbesc cu un profesor care reușea să antreneze toți elevii – nu era un profesor care vorbea doar cu câțiva din clasă și nu înțelegeai tot ce spune – și tot ce spunea îți rămânea în minte.
Ce loc aveați în clasă, în bancă?
De obicei stăteam la fereastră. Țin minte, în liceul vechi, că îmi plăcea încă de atunci să mă uit la catedrală, se vedea bine de la fereastră. Se construia atunci liceul nou. Liceul nou avea inițial numai laboratoare; pentru noi era foarte nou și interesant, pentru că eram obișnuiți să stăm în aceleași clase. Laboratoarele îți creau o impresie de altceva, era ceva foarte nou, ceva din altă lume. Până atunci, doar profesorul de geografie ne impresiona foarte puternic – noi îi spuneam Bubu, era d-l Tausciuc –, care ne dădea teste, iar noi trebuia să punem câte un x pe o foaie bătută la mașină, pentru răspunsuri. Ne explica geografia, cum se învârt planetele, și de atunci știu despre proporții, cum scade dimensiunea corpurilor în depărtare.
Ce v-a determinat să ajungeți fotograf?
Nu am reușit să devin marinar. O perioadă am lucrat ca topograf la Biroul Hidrotehnic, apoi la magazia de la Șantierul Naval... și acolo am început să fac fotografii pentru angajați și pentru panoul de onoare. Primele fotografii le-am făcut cu un aparat împrumutat de la un coleg de clasă, era un Chaika, apoi un Smena... și primele imagini pe care le-am făcut erau cu case care îmi plăceau, cu locurile pe unde m-am jucat, Aleea Tineretului – strada aceea dintre Far și Spital... și toate se transformau, au început să se schimbe. Sulina de după război avea multe spații goale pe lângă case, care acum se umpleau.
Pentru dumneavoastră, fotografia este o știință sau o artă?
Dacă fotografia este o știință sau o artă? Este un limbaj, în primul rând. Poți să transmiți celorlalți ceea ce simți tu. Uneori tu transmiți un anumit lucru, iar ceilalți pot să vadă altceva. Da, poate să fie și o știință, și o artă. Când am început să fac fotografii, m-am lovit de partea tehnică; a trebuit să o învăț și o învățam cu entuziasm, pentru că îmi plăcea să fac fotografii. Am citit multe cărți, am văzut și fotografii mai vechi. Eu sunt așa, un tip nativ, nu sunt un tip foarte muncitor. Pur și simplu, când îți place ceva... La mine munca a fost întâmplătoare, toate fotografiile s-au adunat în timp, iar Sulina este foarte generoasă cu fotografii. Ani de zile, pe aici, prin atelier, a trecut un oraș întreg prin fața mea. Când am făcut fotografii de buletin, am profitat de această situație să fac și portrete, să cunosc lumea. Și casele, și oamenii. Uneori ai surprize foarte mari când intri în anumite case; am cunoscut cam 80–90% din casele Sulinei, pentru că oamenii mă chemau la aniversări, la nunți... Era o familie tipică de italieni, erau mulți, se strângeau cu toții, era o casă plină de viață. Sau era câte o familie singură: tată, mamă, cu un copil.
Există dușmani ai fotografiei, lucruri care vă împiedică?
În momentul în care am vrut să fac reportaje – când am vrut să fotografiez o fată frumoasă plimbându-se prin București sau pe vaporul de pasageri, când mă întorceam de la Tulcea –, vedeam multă lume, dar când vedeau aparatul, oamenii se schimbau, nu puteai să fii mai discret. Acum, cu telefonul, e mult mai ușor să surprinzi secvențe frumoase oriunde. Când omul te-a văzut cu aparatul foto, imediat s-a schimbat. Acesta a fost dușmanul meu cel mai mare. În perioada cu film și cu substanțe am cheltuit mulți bani, toate costau, chiar fiecare declanșare. Acum, în fotografia digitală, ți se cere timp ca să faci apoi selecția, iar când lucrez mult pe calculator obosesc.
Cum văd oameni diferiți fotografiile dumneavoastră?
Este un spectacol. Vara vine lume din alte părți și în atelier observ cum reacționează oamenii la anumite fotografii care îmi plac și mie și îmi dau seama dacă am reușit să transmit ceva, dacă ei sunt pe aceeași undă cu mine sau nu. Cam același lucru l-am simțit și când veneam cu vaporul de pasageri: cum reacționau turiștii când se apropiau și vedeau panorama dinspre Dunăre a orașului Sulina sau a satelor Crișan, Gorgova și altele. Vedeam cum râd și ziceau: „Ce piață!” Sau cum vibrează fiecare, ca și mine, sau nu, la fiecare privire de călător sau la vapoarele de pe Dunăre.
Aveți un ritm de lucru? Există un moment în care vă vine o idee nouă și doriți să schimbați ceva la ce lucrați?
Pur și simplu merg pe stradă, văd ceva sau întâlnesc un om și, în funcție de asta, se poate schimba ritmul meu de lucru. Dacă îmi place ceva, dintr-odată mă schimb, încerc să surprind, să mă axez pe subiectul respectiv, care se schimbă și el uneori de la o clipă la alta. Sunt locuri în Sulina, sau altundeva în lume, pe care îmi place să le reiau. Au altă lumină, alt anotimp, se schimbă și peisajul în sine. Îmi place să compar anumite locuri. După câțiva ani de fotografie în Sulina, eram convins că am fotografiat cam tot ce e important în Sulina. Mare naivitate! S-a întâmplat să vină fotografi sau turiști cu o imagine, cu un loc pe care eu nu l-am văzut niciodată. Mi-am dat seama că în Sulina o să găsesc mereu ceva nou, ca și în oricare alt loc. Sau cu un om: se schimbă ceva de la un an la altul.
