Rareș David
Arhitect care a transformat o fostă sală de lucru a Liceului „Ion Mincu” din Timișoara într-un sistem cartezian X, Y, Z, pentru BETA 2026.
Practica sustenabilă
Pornește de la ce există: stâlpul și grinzile sălii definesc axele X, Y și Z, marcate cu culori și prelungite într-o rețea, iar „accidentele” încăperii (un toc de ușă, un stâlp nestructural) devin vizibile.
Proiectul e gândit deschis, cu transformări viitoare posibile, și vorbește despre reutilizare și relația dintre oameni și spațiu.
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Rareș David
Într-o fostă sală de lucru a Liceului „Ion Mincu” din Timișoara, intervenția lui Rareș David pentru BETA 2026 pune în evidență structura și particularitățile încăperii. Intersecția unui stâlp și a două grinzi definește cele trei direcții ale sistemului cartezian, X, Y și Z, marcate prin culori distincte și prelungite într-o rețea care cuprinde întregul spațiu.
În raport cu această ordine devin vizibile „accidentele” sălii, precum tocul ușii sau un stâlp nestructural, evidențiate printr-o plasă cu granulație mai fină. Sistemul folosit în arhitectură pentru a reprezenta și controla spațiul devine aici un instrument de observare și un cadru flexibil pentru transformarea lui. Lucrarea se înscrie în tema bienalei, „In Practice – as opposed to ‘in theory’”, prin întâlnirea dintre ordinea abstractă a axelor și configurația concretă a fostei săli de lucru. Într-o ediție dedicată reactivării fostei școli, proiectul pornește de la ceea ce există și propune o nouă lectură a locului. În interviul de mai jos, Rareș David vorbește despre relația dintre oameni și spațiu, despre reutilizare și despre deschiderea proiectelor către transformări viitoare.
Există un loc, un obiect sau o imagine din perioada formării care revine în ceea ce realizați astăzi? Cum se regăsește în alegerile dumneavoastră?
Există un tablou la care mă întorc adesea: „Hotel Room”, de Edward Hopper. L-am descoperit în primii ani de facultate și am fost atras încă de atunci de atmosfera specifică lucrărilor sale, de felul în care surprinde imagini aparent banale, dar încărcate de o tensiune tăcută, în care sentimentul de prezență coexistă cu cel al absenței. Am avut ulterior surpriza și bucuria de a vedea tabloul expus la Museo Reina Sofía, în Madrid, în timpul uneia dintre bursele Erasmus. „Hotel Room” surprinde, pentru mine, un moment de tranziție, o stare suspendată între ceea ce tocmai s-a încheiat și ceea ce urmează să înceapă. Această tensiune dintre două momente, dintre prezență și absență, dintre familiar și incert, este ceva ce caut să explorez și în propria practică. Mă interesează în special acele situații în care un spațiu pare să păstreze urmele unei întâmplări sau să anticipeze una, fără ca aceasta să fie vreodată reprezentată explicit. Cred că Hopper surprinde această stare cu o precizie aparte.
Ce experiențe din parcursul dumneavoastră v-au format felul de a privi lumea și de a lucra?
Fiind abia la începutul parcursului profesional, simt că sunt încă foarte aproape de experiențele trăite în timpul facultății, care au început să contureze anumite direcții în felul meu de a privi lumea și de a lucra. Cred că cele mai importante dintre acestea sunt legate de deschiderea către străinătate și de explorarea unor contexte culturale și profesionale diferite. Am participat la numeroase școli de vară, naționale și internaționale, și am beneficiat de două burse Erasmus. Un moment de cotitură a fost prima mea mutare în străinătate, la Berlin, în 2023. A fost o experiență care m-a schimbat profund, mai ales prin interacțiunile cu oameni din diferite colțuri ale lumii și din domenii foarte diverse. Atunci am înțeles pentru prima dată că nu trebuie să mă limitez la posibilitățile și perspectivele oferite de contextul imediat în care mă aflu, ci că pot căuta și construi propriul parcurs dincolo de acesta.
Hotel Room surprinde, pentru mine, un moment de tranziție, o stare suspendată între ceea ce tocmai s-a încheiat și ceea ce urmează să înceapă.
Ce înseamnă sustenabilitatea în practica dumneavoastră? Ce întrebare legată de ea vă preocupă în prezent, fără să aibă încă un răspuns?
În acest moment, în care îmi construiesc propria practică, înțeleg sustenabilitatea în primul rând prin prisma utilizării și reutilizării a ceea ce există deja și ne este pus la dispoziție. Mă interesează sustenabilitatea ca o formă de protejare a unei moșteniri, dar și ca posibilitate de a o crea. Consider că valorificarea a ceea ce există deja, atât cât este posibil și relevant din punct de vedere calitativ, reprezintă unul dintre cei mai importanți pași în realizarea unui proiect sustenabil. În această direcție, o întrebare care mă preocupă este unde se trasează limita dintre ceea ce merită păstrat și reutilizat și ceea ce poate sau trebuie să fie înlocuit. Dincolo de criteriile tehnice, funcționale și de mediu, cred că această decizie este influențată inevitabil de sistemul de valori al fiecăruia și de felul în care alegem să ne raportăm la ceea ce am moștenit.
Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce realizați? Puteți descrie o alegere determinată de resursele, istoria sau nevoile acelui loc?
Locul în care trăiești mi se pare esențial pentru a defini și înțelege limitele, dar și posibilitățile propriei practici. Consider important să ai acces la un mediu activ, cu care să rezonezi și care să faciliteze un schimb constant de idei. În același timp, cred că este la fel de important să existe spațiu pentru propria contribuție.
Personal, caut să mă aflu într-un ecosistem cultural dinamic, care să mă stimuleze și la care să pot lua parte activ. Pentru mine, acest lucru se traduce atât prin dorința de a crea și de a contribui la mediul din care fac parte, cât și prin nevoia continuă de a-mi rafina propriile metode și abordări.
În același timp, cred că este la fel de important să existe spațiu pentru propria contribuție.
Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică: timpul, bugetul, materialele, energia sau altceva? Puteți descrie o decizie influențată de această limită?
Fiind la început de drum, consider că una dintre cele mai mari limitări este lipsa unor sisteme de susținere funcționale, fie că vorbim despre resurse financiare și materiale, fie despre accesul la oportunități, expertiză și know-how. Cred că oportunități există, dacă știi unde să le cauți, însă tocmai identificarea și accesarea lor pot deveni dificile. În lipsa unor mecanisme de sprijin și a unor rețele de colaborare, implementarea unui proiect poate părea copleșitoare, iar această dificultate se transformă uneori în reticență sau chiar în renunțare înainte de a încerca. Mi se pare important, așadar, ca un mediu cultural activ să nu ofere doar inspirație și schimb de idei, ci și condițiile concrete prin care inițiativele să poată fi puse în practică.
Ce poate împiedica o persoană să întâlnească, să înțeleagă sau să folosească ceea ce realizați? Ce ați putea schimba pentru a reduce aceste bariere?
Cred că există o barieră pe care noi, arhitecții, o perpetuăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, uneori chiar fără să ne dăm seama. Ne-am asumat responsabilitatea de a crea spații, obiecte și experiențe pentru publicul larg, însă ajungem adesea să ne adresăm, de fapt, unor oameni care au deja instrumentele necesare pentru a înțelege și interpreta ceea ce facem. Este un scenariu poate romantic, în care presupunem că intenția din spatele unui proiect va fi înțeleasă de la sine, dar nu cred că ar trebui să devină o regulă. Oamenii simt atunci când nu sunt incluși, iar nimeni nu își dorește să se simtă exclus. Cred că putem reduce aceste bariere printr-o deschidere mai mare a profesiei către dialog, prin crearea unor contexte în care oamenii să poată pune întrebări, să își exprime opiniile și să se apropie de arhitectură fără teama că nu au pregătirea necesară pentru a o înțelege. Mi se pare important să nu cerem publicului să vină deja pregătit către noi, ci să construim noi înșine punți de acces către ceea ce facem.
Ce întâlnire cu o persoană din afara domeniului dumneavoastră v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită sau folosită munca dumneavoastră?
În cadrul instalației „Pietre de Hotar”, realizată pentru Romanian Creative Week, au existat câteva momente în care am observat o anumită reticență din partea publicului în a utiliza și a-și asuma obiectele propuse. Am înțeles, în urma discuțiilor cu unii dintre cei care interacționau cu instalația, că această ezitare nu venea neapărat dintr-o lipsă de înțelegere a proiectului, ci mai degrabă dintr-un fel de grijă față de niște obiecte care păreau să semnaleze ceva și al căror statut nu era pe deplin clar.
Această experiență m-a făcut să mă gândesc la importanța precedentelor în felul în care publicul se raportează la design. În România, cred că relația publicului larg cu designul, în diferitele sale forme, este încă în formare. Există deschidere către obiecte și intervenții de calitate, însă, în absența unor precedente familiare, recunoașterea intenției din spatele unui proiect și asumarea utilizării sale nu vin întotdeauna de la sine. Cred că aceste precedente se construiesc tocmai prin crearea mai multor oportunități de întâlnire și interacțiune între oameni și proiecte concepute cu intenție.
Cred că există o barieră pe care noi, arhitecții, o perpetuăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, uneori chiar fără să ne dăm seama.
Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și cu presiunea de a produce mereu ceva nou? Ce ați schimbat pentru a putea susține această muncă pe termen lung?
La început de drum, presiunea de a produce constant ceva nou este foarte mare, mai ales în contextul unei dorințe puternice de afirmare. În acest context, pentru mine a devenit important să învăț să filtrez oportunitățile și să fac diferența între ceea ce îmi doresc să fac și ceea ce am capacitatea reală de a duce la bun sfârșit, în condițiile pe care mi le asum. Cred că valoarea unei practici nu se măsoară cantitativ, ci prin calitatea lucrurilor pe care le produce. Deși consider că aproape orice oportunitate poate fi valoroasă, încerc să rămân cât mai atent la cerințele și particularitățile fiecărui proiect pe care îl abordez, astfel încât să îi pot acorda timpul și atenția necesare și să îl duc la bun sfârșit la cel mai bun nivel de care sunt capabil.
Cum luați în calcul durata de viață a ceea ce realizați, inclusiv întreținerea, reutilizarea, transformarea sau dispariția? Ce v-ați dori să rămână dintr-un proiect chiar dacă forma sa inițială nu mai există?
Mi se pare important, înainte de toate, să încerc să creez cadrul necesar transformării unui proiect chiar și după momentul în care nu voi mai fi implicat direct în el. Pentru aceasta, cred că este necesară o negociere continuă între specific și general: între ceea ce dă identitate unui proiect și ceea ce îi permite să se adapteze la nevoi și utilizări viitoare. Pentru a putea acomoda transformări în timp, un proiect trebuie să păstreze o anumită deschidere față de contexte și situații pe care nu le putem anticipa în totalitate. Dincolo de forma sa inițială, mi-aș dori ca un proiect să păstreze un anumit grad de coerență, astfel încât intenția care a stat la baza lui să poată fi în continuare citită sau simțită, chiar dacă materialitatea, utilizarea sau configurația sa se schimbă. Cred că durata de viață a unui proiect nu presupune neapărat conservarea lui într-o formă fixă, ci mai degrabă capacitatea de a se transforma fără a-și pierde complet sensul.
