Roxana Jianu
Artistă handmade din București (Love4felt): creează din lână împâslită cu acul, lemn și lut polimeric scene și mobilier în miniatură.
Practica sustenabilă
Lucrează lână netoarsă împâslită cu acul, lut polimeric și lemn, de la mobilier miniatural la șeminee turnate din praf ceramic.
Nimic nu se pierde: lâna rămasă ajunge într-un mozaic de culori din care ia detalii și accente, iar bucățile de lemn devin polițe mici sau detalii pentru alte piese. Munca cere timp și răbdare, ore de împunsături repetate fără să vezi încă rezultatul.
Video
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Roxana Jianu
Interviu scris cu Roxana Jianu, realizat pentru „Dezvoltarea durabilă văzută prin lentila artei”, ediția a IV-a.
Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?
Aș începe din copilăria mea care m-a făcut să văd totul ca pe o poveste. Aș începe cu vacanțele petrecute la casa bunicilor, cu iernile geroase când zăpada scârțâia sub tălpi, iar bunicul meu mă plimba noaptea cu sania pe stradă, iar mie îmi plăcea să vad cum sclipește zăpada sub lumina felinarelor. Aveam o sanie din lemn galbenă, cu spătar, în care stăteam foarte comod sprijinită, și o paturică în carouri tot galbenă cu care mă înveleau să nu îmi fie frig. După plimbare, mergeam la culcare cu focul arzând în sobă iar bunicul meu îmi spunea povești cu animale, născocite pe loc și continuate de la o seară la următoarea sau chiar de la o vacanță la următoarea. Ascultându-l când povestea, mi se derulau imagini cu acțiunea în minte asemenea unui film în care protagoniștii sunt vulpi, urși, arici sau bursuci personificați, o parte imaginate de mine, o parte influențate de ilustrațiile din nenumăratele cărți de povesti pe care le aveam. Camerele miniaturale pe care le lucrez sunt și ele tot așa cum mi le imaginam ascultând poveștile. Aș mai adăuga că am fost înconjurată de artă toată viața mea, și mama mea și bunicul meu au pictat, pe mama chiar am urmărit-o de-a lungul întregului proces, de la momentul când își pregătea singură pânza, la cum amesteca vopselele până la pictatul propriu zis. Am astăzi toate tablourile pictate de ea, foarte multe reprezentând natură statică, cu alămurile pe care le aveam prin casa bunicilor, covata în care se punea la dospit aluatul pentru cozonac, dar și portrete ale bunicului meu pictate de ea.
Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?
Nu este chiar perioada formării, pentru că ce lucram atunci când am început handmade nu mai lucrez acum, dar este chiar din perioada de început. Fetița mea a avut la grădiniță o activitate de creat decorațiuni de Crăciun, și căutand surse de inspirație și din ce materiale aș putea să le fac, am descoperit fetrul. Am lucrat atunci împreună cu ea niște decorațiuni cusute din fetru, brodate sau cu mărgeluțe și paiete în culori crăciunistice – roșu, verde, alb și auriu, și le am și acum păstrate într-o cutie. Ce a rămas de atunci și s-a păstrat intactă peste ani este emoția cu care aștept în fiecare an Crăciunul pentru a crea noi decorațiuni, este sărbătoarea care mă inspiră cel mai mult. Dar materialele s-au schimbat, tehnicile de lucru la fel.
Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?
Nu pot spune că arta a devenit un mod de a înțelege lumea ci mai curând un mod de a mă exprima pentru a mă înțelege lumea pe mine. Arta și ceea ce creez este un mod de a ridica cortina universului meu interior și a-l lăsa expus pe scenă. Și cu cei la care sufletul vibrează pe aceeași frecvență cu mine mă recunosc imediat. Sunt cei mai fideli clienți ai mei.
Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?
Oare reușesc să transmit tuturor bucuria pe care o resimt atunci când creez ceva? Atunci când vizitatorului la stand i se luminează fața și îi apare un zâmbet larg și privește cu ochi mari ca de copil, știu ca am reușit. Îmi place să cred că si celorlalți le transmit ceva din bucuria mea, doar că sunt mai reținuți sau mai puțin expresivi.
Îmi place să cred că si celorlalți le transmit ceva din bucuria mea, doar că sunt mai reținuți sau mai puțin expresivi.
Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?
Rolul meu de artist este să transmit bucurie. Când o transmiți altora, se întoarce la tine înzecit. Și altul este să trezesc din somn sufletul de copil și să îl invit la joacă. Am înțeles asta când mi-am găsit acest drum pe care sunt acum, și care mă reprezintă cel mai bine.
Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?
Orice lucrare începe ca o imagine dintr-o poveste. Atunci când este vorba de o cameră , miniaturală pe care o fac să arate precum cea a bunicilor, cu raft de bibliotecă atins de patina timpului și plin de cărți vechi și prețioase, cu șemineu și fotoliu, totul începe ca o imagine în mintea mea, în care încep să identific întâi culorile predominante și pe măsura ce devine mai clară imaginea, încep să aleg modelul de tapet folosit, apoi culorile folosite la coperțile cărților care trebuie sa fie din aceeași gamă, ce alte decorațiuni miniaturale pot sta pe rafturi sau pe șemineu și ce culoare va avea podeaua de scânduri vechi și roase de timp.
Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?
Toate proiectele dintr-o categorie nouă, pe care nu am mai lucrat-o m-au pus la încercare în sensul că întotdeauna mi-a fost teamă și tot amânam să lucrez ceva ce nu am mai lucrat până atunci. Foarte greu mă mobilizam să încep să lucrez altceva decât ce știam să fac. Nu doar să încep să lucrez produse noi, ci să lucrez și în tehnici noi și cu materiale noi. Nu s-a schimbat nimic, sunt la fel de temătoare să fac ceva nou și astăzi. Dar și când îmi fac curajul de a încerca ceva nou, nu mă oprește nimic după aceea.
Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?
Dar și când îmi fac curajul de a încerca ceva nou, nu mă oprește nimic după aceea.
Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?
Timpul este resursa care mă limitează cel mai mult. Orice creație din lână împâslită cere foarte mult timp și foarte multă răbdare și trebuie să fii dispus să ai încredere în procesul de lucru chiar dacă aceasta înseamnă înțepături repetate cu acul în lână uneori câteva ore fără să întrevezi măcar rezultatul final.
A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?
Nu am făcut compromisuri. Dacă mi s-a cerut să lucrez ceva ce nu mă reprezintă sau intră în contradicție cu viziunea mea, am refuzat.
Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?
Lâna netoarsă rămasă nefolosită după lucrez produsele împâslite nu se pierde, o colectez în pungi în care se face un mozaic de culori, și când am nevoie doar de puțină culoare pentru un detaliu sau un accent, o caut acolo, nu în punga mare în care a venit culoarea respectivă.
La fel se întâmplă și cu lemnul din care fac mobilierul miniatural, după tăiere rămân bucăți mai înguste, sau mai scurte, din care poate îmi iese o poliță mică suport de lumânări, sau realizez detalii la alte piese.
Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?
Acum câțiva ani, la un târg în Sibiu, o domnișoară s-a oprit la mine la stand, am intrat în vorbă și mi-a spus ca fac lucruri foarte frumoase. M-a întrebat de unde îmi vin ideile pentru tot ce creez și i-am răspuns că vin de undeva din interiorul meu. N-am să uit niciodată cât de simplu și natural mi-a spus: înseamnă că e frumos și acolo.
N-am să uit niciodată cât de simplu și natural mi-a spus: înseamnă că e frumos și acolo.
Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.
Așteptarea de a produce mereu ceva nou întotdeauna mi-a dat bătăi de cap. Îmi este foarte greu să încerc ceva nou, un produs, o altă tehnică, uneori îmi ia și câțiva ani să îmi fac curaj. Dar faptul că ies mereu la târguri și festivaluri mă împinge de la spate, nu mă lasă să stagnez. Conflictul vine din faptul că acum am foarte multe categorii de produse la care trebuie să am ofertă variată și stoc suficient, pentru că uneori între evenimente nu am timp să refac tot ce s-a vândut, și trebuie să aleg la care din produse să lucrez pentru următorul târg și cu care din ele să mă prezint în cantitate insuficientă. Clienții mei și oamenii care mă știu de la aceste evenimente sunt obișnuiți să aibă de unde să aleagă din toate categoriile, și nu îmi place când îi dezamăgesc uneori.
Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?
Ce rămâne în urma lor nu m-am gândit, cincizeci de ani mi se pare ceva foarte îndepărtat, nici eu nu voi mai fi aici, probabil nici lucrările mele. Dar am să vă povestesc ceva ce m-a impresionat atunci când a rămas ceva. Acum câțiva ani am vizitat orașul Graz în Austria. Știam că au un muzeu al jucăriilor și am fost să îl vizitez. Printre căsuțe de păpuși de peste 100 de ani, era o vitrină cu un ursuleț de pluș foarte vechi. Și sprijinit de el era o fotografie la fel de veche cu fetița lui ținându-l pe el. O fetiță de câțiva anișori, tunsă scurt și cu o rochiță albă. Stătea la poză cu o fețișoară cuminte și serioasă. Nu știu cât de veche era acea fotografie, dar nu cred că mai e printre noi fetița din ea. A rămas doar ursulețul singur și parcă orfan, închis sub o vitrină de sticlă și cu dovada că a fost iubit odată. Atât.
