Mihaela Speranța

Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?

Aș începe de la zece ani, când desenul, pictura și modelajul erau deja jocul meu. Au urmat Academia de Arte, la design vestimentar, munca de scenograf și stilist și zece ani în care am condus o galerie de artă. Moda m-a învățat corpul, scenografia – povestea, galeria – privitorul. În 2015 toate s-au strâns în Atelierul de Porțelan.

Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?

Fațadele vechi ale Bucureștiului: frunze de stuc, arcade, spirale care se desprind încet de pe clădiri. Le priveam fără să știu că într-o zi le voi purta. Astăzi ele sunt colecția «Bijuterii arhitectonice».

Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?

Când am trecut de la textil la porțelan. Materialul are voința lui: în cuptor se contractă, se deformează, uneori crapă. Am înțeles atunci că arta înseamnă, pe lângă concept și imaginație, control, și atenție la transformare.

Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?

Poate un obiect mic, purtat zilnic, să păstreze memoria unui loc sau a unei emoții care dispare?

Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?

La început mă vedeam ca pe cineva care crează obiecte frumoase. Acum mă văd mai degrabă ca pe un păstrător de motive, emoții și povești – de la crinul Reginei Maria la ornamentele unor case uitate.

Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?

Totul începe cu o schiță. La «Crinul Regal» am pornit de la iubirea Reginei Maria pentru crini, pe care îi considera aproape sacri. Am desenat variante până când floarea a devenit destul de simplă pentru o broșă, apoi am modelat prototipul, am făcut matrița și am turnat porțelanul. Ultima decizie a fost unde pun aurul: doar acolo unde trebuie să se oprească lumina.

Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?

Centenar Creativ, în 2018, cu «Cocarda Junilor»: un simbol istoric, un juriu, un termen fix și un material care nu iartă. Am învățat rigoarea documentării și să planific arderile cu rezervă pentru eșecuri.

Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?

Bucureștiul este atelierul meu lărgit. «Bijuterii arhitectonice» pornește de la frunze, arcade, spirale și sfere «coborâte» de pe clădirile vechi ale orașului, multe în degradare. Florile, prezente din belșug în jurul nostru mă inspiră znic, de la magnoliile din curți la toate florile primăverii și minunățiile din Grădina Botanică.

Alegeți un element important al unei lucrări — un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?

Porțelanul. Pornește din caolin scos din pământ, purificat și ars la temperaturi foarte mari; folosesc și porțelan de Limoges, cu secole de tradiție în spate. Originea contează: e un material scump energetic și istoric, așa că îl respect și prețuiesc și îl combin cu puțin metal nobil– aur, argint – și cu mătase sau piele.

Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?

Timpul. Porțelanul nu poate fi grăbit: uscare, ardere, glazurare, încă o ardere pentru aur sau platină. De aceea lucrez în serii mici și accept că o colecție poate avea nevoie de un an.

Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?

Porțelanul nears se poate înmuia și refolosi, așa că resturile crude se întorc în lucru. Piesele arse cu defecte nu mai pot fi reciclate; devin mostre, teste de culoare sau fragmente pentru alte compoziții. Matrițele le păstrez – sunt arhiva atelierului.

Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?

Cei care livrează materia primă, fotografii, cei care lucrează monturile metalice, organizatorii de evenimente precum Dichisar sau Romanian Jewelry Week și comunitatea fidelă de clienți. Îi numesc ori de câte ori pot, în postări și la evenimente.

Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?

Când preiau un motiv – crucea Reginei Maria sau ornamentul unei case vechi – mă documentez și spun mereu de unde vine. Concret: fiecare piesă din aceste colecții pleacă la client împreună cu povestea originii ei.

A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?

Da, de multe ori. Porțelanul cere ani de exercițiu: se contractă la ardere, se deformează, crapă la cea mai mică greșeală de grosime sau de uscare. Unele idei mi se par esențiale, dar nu le pot duce la capăt pentru un termen apropiat – au nevoie de zeci de probe, de o matriță nouă sau de o tehnică pe care încă o perfecționez. Am învățat să nu forțez materialul: prezint ce este cu adevărat gata, iar celelalte idei rămân în schițe și în probe până își găsesc forma. Compromisul nu e să fac mai repede, ci să aștept.

Compromisul nu e să fac mai repede, ci să aștept.

Povestiți o situație în care o diferență de perspectivă, o rezistență sau un refuz — al dumneavoastră ori al cuiva cu care ați lucrat — a schimbat direcția unui proiect.

Multe cliente îmi spuneau că le e teamă să poarte inele de porțelan. Am luat în serios această rezistență, iar din ea a crescut «Soft Enough» – forme moi, aproape lichide, rotunjite, mai puțin vulnerabile.

Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?

Cele mai valoroase reacții vin de la clientele care nu au legătură cu lumea artei. Prima lor surpriză este că bijuteria e din porțelan – «nu se sparge?» – iar a doua, că în ea se ascunde o poveste: o fațadă pe lângă care trec zilnic, o floare deosebită, sau o floare preferată a Reginei Maria.

Mulțe se întorc și îmi spun că o poartă des, că sunt întrebațe de unde e și că le place să povestească. Am înțeles că oamenii nu caută doar un accesoriu, ci un obiect cu sens și emoție.

Ce poate împiedica o persoană să intre în relație cu lucrările dumneavoastră? Ce ați putea schimba în felul sau în locul în care acestea sunt prezentate?

Prețul și ideea de fragilitate: mulți cred că porțelanul se sparge la prima atingere sau că bijuteria de autor e inaccesibilă. De aceea ies din galerie în spații publice – Biblioteca Națională, Impact Hub, festivaluri de stradă – unde piesele pot fi atinse și probate.

În raport cu problemele lumii de astăzi, ce credeți că poate face arta și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la o experiență care v-a întărit sau v-a schimbat această convingere?

Arta nu poate opri degradarea unei clădiri, dar îi poate face pe oameni să o privească din nou. La SCAF 2025, cu tema Reziliența, am văzut cum o bijuterie mică deschide o conversație despre patrimoniu mai ușor decât un discurs.

Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.

Târgurile cer noutăți în fiecare sezon, porțelanul are ritmul lui. Înainte de un eveniment mare, o ardere ratată m-a lăsat fără jumătate din piese. Am ales să lansez mai puține colecții, dar gândite cu sufletul.

Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?

Porțelanul e paradoxal: fragil, dar poate dura mii de ani. Mi-aș dori să rămână obiceiul de a privi atent – fațade, flori, mâini – și ideea că frumusețea poate fi purtată, nu doar ținută în vitrină.