The Other Classroom
Arhitecții Diana Giurea și Ovidiu Micșa au transformat 47 de scaune scoase din uz ale unei foste școli în locuri de învățare în aer liber, la Beta 2026.
Practica sustenabilă
Păstrează cadrele metalice și spătarele mobilierului școlar, completate cu șezuturi colective din placaj multistrat, și folosesc o tablă triptică recuperată.
Proiectul se adaptează materialelor disponibile și e documentat (materiale, montaj), ca să poată fi relocat sau transformat. Durata lui de viață depinde de întreținerea și folosirea mobilierului.
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Diana Giurea și Ovidiu Micșa
Arhitecții Diana Giurea și Ovidiu Micșa povestesc cum au transformat scaunele scoase din uz ale unei foste școli în locuri de întâlnire și învățare în aer liber. Realizat în cadrul Beta 2026, The Other Classroom păstrează cadrele metalice și spătarele mobilierului școlar, completate cu șezuturi colective din placaj multistrat.
Configurațiile diferite și tabla triptică recuperată propun folosirea curții pentru conversații, activități comune și întâlniri spontane.
Interviul urmărește deciziile concrete din spatele intervenției: selecția celor 47 de scaune recuperate, dintre care două nu au putut fi integrate, adaptarea proiectului la materialele disponibile și colaborarea cu Centrul Cultural PLAI, voluntarii și echipa de execuție. Cei doi vorbesc despre păstrarea memoriei locului și despre felul în care copiii au folosit amenajarea în activitatea „Detectivii Beta 2026”. Durata de viață a intervenției depinde de întreținerea mobilierului și de folosirea lui, iar documentarea materialelor și a montajului poate permite relocări sau transformări viitoare.
Există un loc sau o întâmplare din anii de școală care v-a influențat felul de a înțelege învățarea și relațiile dintre oameni? A revenit această amintire în lucrul la proiect?
Diana: Pentru mine, această întrebare trimite la momentele de învățare care se petrec în afara orei propriu-zise: conversațiile din pauze, lucrul împreună la o masă, schimbul de idei dintre colegi. În proiect, ele s-au transformat într-o întrebare despre cum poate curtea să susțină asemenea întâlniri.
Ovidiu: Am să mă leg și eu de o situație extracurriculară, mai exact practicile din anii mici de facultate sau școlile de vară din anii mari, desfășurate departe de oraș, uneori în natură. Ele au reprezentat un cadru excelent de interacțiune socială și mai ales de învățare într-o manieră liberă. Astfel, nu am pornit de la reproducerea unei clase, ci de la ideea că oamenii pot învăța și prin întâlnire, observație și conversație, într-un alt context decât cel obișnuit.
Ce experiențe din parcursul fiecăruia dintre dumneavoastră v-au apropiat de lucrul cu spații și obiecte existente? Cum au influențat felul în care ați abordat The Other Classroom?
Diana: În practica mea, lucrul cu ceea ce există a devenit tot mai mult o formă de proiectare. Experiența proiectului ARChA, de transformare a unei foste cantine într-un spațiu pentru comunitatea Universității Politehnica Timișoara, m-a făcut să privesc atent resursele deja prezente: spațiul, urmele folosirii lui și obiectele care pot primi o funcție nouă. În The Other Classroom, am pornit de la aceeași întrebare: ce poate deveni util fără să ștergem ceea ce a fost?
Ovidiu: Pentru mine, proiectul a însemnat să privesc obiectul existent ca pe un punct de plecare, nu ca pe o piesă care trebuie înlocuită. Cadrele scaunelor păstrau o legătură directă cu vechile săli de clasă. Am vrut ca această memorie să rămână perceptibilă, dar să capete o utilizare diferită – ca suport pentru învățarea în aer liber.
În proiect, ele s-au transformat într-o întrebare despre cum poate curtea să susțină asemenea întâlniri.
Ce întrebare vă preocupă în prezent despre felul în care arhitectura poate susține întâlnirea și viața colectivă? Cum ați explorat-o prin The Other Classroom și ce a rămas încă deschis?
Ne preocupă felul în care arhitectura poate face vizibile și folositoare spațiile pe care, de obicei, le traversăm fără să ne oprim: traseele, curțile, spațiile comune în general. În The Other Classroom, am explorat această întrebare prin amplasarea unor locuri de stat în puncte de întâlnire și în zone de tranziție între clădire și terenul de sport. A rămas deschisă întrebarea despre continuitate: cum vor fi folosite ansamblurile după evenimentele bienalei și ce condiții de întreținere și organizare le vor permite să rămână active.
Alegeți unul dintre cadrele metalice recuperate și povestiți traseul lui până la integrarea în noul ansamblu. Ce ați păstrat, ce ați modificat și ce materiale sau operațiuni suplimentare au fost necesare pentru folosirea lui în exterior?
Am recuperat toate scaunele scoase din uz, ceea ce a dus la colectarea a trei tipuri de geometrii. Pentru fiecare dintre acestea, am păstrat structura metalică și legătura ei vizibilă cu mobilierul școlii, dar am schimbat rolul cadrului: în noul ansamblu, el devine parte dintr-un sistem de ședere și sprijin pentru suprafețe comune. Astfel, cadrul nu mai este folosit doar ca suport pentru un singur loc individual, ci participă la o configurație colectivă. Am păstrat spătarele ca martori, alături de cadru. Șezuturile au fost detașate și înlocuite cu șezuturi colective realizate tot din lemn, dar sub formă de placaj multistrat.
Cum s-a schimbat, de-a lungul practicii, felul în care vă înțelegeți rolul de arhitect? Puteți identifica o decizie din acest proiect care exprimă această schimbare?
În timp, am înțeles rolul arhitectului mai puțin ca pe acela de autor al unui obiect autonom și mai mult ca pe cel de organizator al unor relații: între oameni, loc și resurse. O decizie care exprimă această schimbare a fost să nu ocupăm spațiul cu o singură piesă monumentală. Am lucrat cu ansambluri de mici dimensiuni, migrabile, care pot susține folosiri diferite și pot fi reconfigurate în funcție de grup și de activitate.
Cum a început concret The Other Classroom? Ne puteți conduce de la primele observații făcute în fosta școală până la decizia de a crea aceste ansambluri pentru curte?
Am pornit de la observația că învățarea nu se desfășoară numai în sălile de clasă. În fosta școală, curtea, traseele și zonele de contact cu Parcul Botanic aveau deja potențialul unor locuri de întâlnire, dar erau folosite mai ales ca spații de trecere. În același timp, am identificat ca resursă disponibilă scaune scoase din uz, ale căror cadre metalice puteau fi recuperate. De aici a apărut ideea unor ansambluri de ședere care să reactiveze curtea și să funcționeze ca o constelație de mici spații de învățare.
Ce ați descoperit lucrând direct în acest loc și cum v-au influențat aceste descoperiri proiectul? Puteți descrie o situație în care particularitățile curții sau ale clădirii v-au făcut să reconsiderați o idee inițială?
Am descoperit că locul nu funcționează ca o curte izolată: este legat de traseele dintre clădiri și de prezența Parcului Botanic. Asta ne-a făcut să renunțăm la ideea unui centru unic al amenajării și să gândim mai multe configurații, așezate în raport cu circulațiile și cu locurile unde oamenii se pot opri firesc. În loc să impună un parcurs, ansamblurile oferă mai multe posibilități: dialog față în față, conversație în grup sau o interacțiune mai scurtă, de-a lungul unui traseu.
Ce s-a întâmplat cu piesele care nu au putut fi folosite și cu materialele rămase în urma realizării proiectului? Cum au influențat aceste resturi felul în care priviți posibilitățile și limitele reutilizării?
Proiectul ne-a reamintit că reutilizarea nu înseamnă că fiecare piesă poate fi păstrată sau integrată. Starea, dimensiunea și cantitatea elementelor disponibile limitează ce se poate construi, iar selecția face parte din procesul de proiectare. Din cele 47 de scaune recuperate, doar două nu au fost integrate în noile piese de mobilier din cauza lipsei stabilității, iar șezuturile extrase au fost conservate ca material disponibil pentru posibile proiecte viitoare. Experiența proiectului The Other Classroom ne-a făcut să privim reutilizarea ca pe o muncă de inventariere, alegere și responsabilitate, nu ca pe o promisiune automată de a elimina deșeurile.
Proiectul ne-a reamintit că reutilizarea nu înseamnă că fiecare piesă poate fi păstrată sau integrată.
Cine a contribuit la realizarea intervenției, de la recuperarea obiectelor până la prelucrare și montaj? Cum s-au împărțit contribuțiile între dumneavoastră, Centrul Cultural PLAI și ceilalți colaboratori și cum este recunoscută această muncă?
Proiectul a fost realizat de noi, arh. Diana Giurea și arh. Ovidiu Micșa, în parteneriat cu Centrul Cultural PLAI. Contribuțiile s-au completat de la dezvoltarea conceptului și configurarea ansamblurilor până la realizarea și instalarea lor. În implementare, am primit sprijin de la voluntarii CCP, de la Beta și de la colegi din mediul academic, iar magia debitării, asamblării și finisării a fost realizată de echipa Build & Chill SRL.
Ce responsabilități ați simțit față de memoria școlii și față de oamenii care folosesc astăzi curtea? Puteți descrie o alegere concretă prin care ați încercat să răspundeți unor nevoi diferite de acces, confort sau interacțiune?
Am simțit responsabilitatea de a păstra o legătură cu trecutul locului, fără să transformăm mobilierul vechi într-un simplu decor. Refolosirea cadrelor menține o urmă materială a fostei școli, iar schimbarea funcției lor le oferă o prezență nouă. Am propus configurații diferite: cele circulare pot susține conversații de grup și participare mai egală, iar cele liniare permit opriri scurte, observație și interacțiuni mai puțin formale. Amplasarea în raport cu traseele curții a urmărit să păstreze loc pentru circulație și să ofere, în același timp, posibilitatea de a sta. Am simțit că locurile de stat merită să fie completate de o tablă de scris, așa că am reușit să recuperăm și o tablă triptică, pe care am integrat-o în fațada clădirii pentru completarea ideii de sală de clasă alternativă.
Refolosirea cadrelor menține o urmă materială a fostei școli, iar schimbarea funcției lor le oferă o prezență nouă.
A existat un moment în care intenția de a păstra și reutiliza elementele găsite a intrat în conflict cu bugetul, starea materialelor sau cerințele noii utilizări? Cum ați negociat acel compromis și ce a schimbat în proiect?
Da. Stocul de scaune recuperabile a fost mai mic decât cel prevăzut în proiectul inițial. Chiar dacă acest lucru părea, în prima fază, o alterare a proiectului, el s-a dovedit a fi unul pozitiv, deoarece ne-a pus în fața situației de a eficientiza materialul pentru șezuturile noi. Ulterior, s-a dovedit a fi o oportunitate din perspectiva bugetului, fără impact asupra ideii de la care am pornit.
Ce credeți că poate schimba o intervenție de această scară în felul în care oamenii folosesc un loc sau învață împreună? Unde îi vedeți limitele și de ce alte condiții depinde ceea ce poate produce?
O intervenție de această scară nu schimbă singură un loc, dar poate face vizibil un potențial care era deja acolo. Oferă un motiv să te oprești, să porți o conversație sau să lucrezi împreună în afara clasei. Limitele țin de durata și intensitatea folosirii, de întreținere și de disponibilitatea oamenilor de a activa spațiul. Pentru ca ansamblurile să devină parte din viața curții, este nevoie și de utilizatori, de activități și de o responsabilitate continuă față de loc.
Recuperarea, adaptarea și testarea unor obiecte existente au propriul ritm. Cum s-a împăcat acest proces cu termenul de deschidere al bienalei? Povestiți o situație în care timpul disponibil a influențat o decizie.
Termenul bienalei a făcut necesară o proiectare atent legată de timpul efectiv disponibil pentru selectarea, adaptarea și instalarea elementelor. Un exemplu concret a fost ajustarea configurațiilor la cadrele recuperabile: inventarul și condiția obiectelor au reconfigurat ușor soluția desenată, iar în loc să completăm ansamblurile cu piese noi doar pentru a păstra toate variantele inițiale, am preferat să adaptăm proiectul la resursa existentă.
Ce întâlnire sau situație observată în relația publicului cu amenajarea v-a rămas în minte? Cum s-a raportat folosirea efectivă a ansamblurilor și a tablei la ceea ce vă imaginaserăți?
Ceea ce ne-ar interesa să surprindem este felul în care oamenii aleg singuri o configurație: dacă se așază față în față, se adună în jurul unei suprafețe sau folosesc ansamblurile pentru o oprire scurtă. În proiect, ne-am imaginat tabla și locurile de ședere ca pe elemente care pot susține atât o activitate organizată, cât și folosiri spontane. Un exemplu memorabil pentru noi este activitatea dedicată copiilor „Detectivii Beta 2026”, organizată de echipa De-a arhitectura, prin care am putut observa cum se raportează copiii de 9–12 ani la aceste piese și cum au validat intuitiv modul de utilizare a acestora.
Dacă peste cincizeci de ani ansamblurile nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma proiectului? Ce puteți pregăti încă de acum pentru continuitatea folosirii lor sau pentru o nouă transformare?
Ne-am dori să rămână ideea că o curte sau un obiect scos din uz pot fi privite ca resurse pentru viața colectivă, iar dacă ansamblurile vor fi transformate, să rămână urmele procesului și libertatea de a le folosi altfel. Pentru continuitate, putem documenta configurațiile, materialele și modul de montaj, astfel încât întreținerea, relocarea sau o nouă transformare să fie posibile fără să se piardă logica proiectului sau să implice un consum mare de resurse noi.
