Tudor Vlăsceanu
Co-curator, alături de Andreas Kofler, al BETA 2026 din Timișoara: cercetare prin reparații, reutilizări și intervenții la scară reală în fostul Liceu „Ion Mincu”.
Practica sustenabilă
Curatoriază un proces colectiv în care arhitectura se cercetează prin reparații, reutilizări și intervenții la scară reală: ferestre reparate, gard transformat în suport de expunere, noi legături cu parcul.
Îl preocupă responsabilitatea față de istoria materială a clădirii și schimbările care pot continua după încheierea expoziției.
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Tudor Vlăsceanu
O clădire păstrează urmele celor care au folosit-o, ale muncii investite în ea și ale transformărilor prin care a trecut. Intervenția asupra ei presupune o responsabilitate față de această istorie materială și umană: ce alegem să păstrăm, ce schimbăm și ce posibilități lăsăm deschise celor care vor veni după noi.
BETA 2026 aduce aceste întrebări în spațiile fostului Liceu „Ion Mincu” din Timișoara, prin expoziția „In Practice – as opposed to ‘in theory’”, curatoriată de Andreas Kofler și Tudor Vlăsceanu. Clădirea atelierelor, cantina și relația lor cu Parcul Botanic devin locul unui proces colectiv în care arhitectura este cercetată prin reparații, reutilizări și intervenții la scară reală. Ferestrele reparate, gardul transformat în suport de expunere și deschiderea unor noi legături cu parcul arată cum alegerile asupra unor elemente concrete pot schimba felul în care un loc este înțeles și folosit. Publicul întâlnește o transformare în desfășurare, ale cărei posibilități sunt explorate inclusiv prin utilizarea cotidiană a spațiului. În interviul de mai jos, Tudor Vlăsceanu vorbește despre memoria fostei școli, colaborarea cu participanții și responsabilitatea curatorului de a iniția schimbări care își pot continua parcursul dincolo de durata unei expoziții.
Ce experiențe din parcursul dumneavoastră de arhitect și curator au influențat felul în care priviți clădirile existente și posibilitatea de a le transforma?
Dintotdeauna am avut o fascinație pentru clădiri abandonate. Mai târziu, am realizat și cât de mult fond construit avem deja și care este proporția în care acesta este folosit, dar și nefolosit. De aici până la ideea de a transforma clădiri existente pentru a le oferi o nouă viață a mai fost doar un pas.
Există un loc, un obiect sau o imagine din perioada formării care revine în ceea ce faceți astăzi? Cum se regăsește în alegerile dumneavoastră de arhitect sau curator?
Nu văd o legătură cu alegerile mele de astăzi, dar o clădire care îmi apare în minte este fabrica Temelia din Brașov, pe lângă care treceam copil fiind. O structură impresionantă, care, la un moment dat, a fost demolată. Îmi aduc aminte și acum golul rămas în urma acestei demolări. Probabil ceva s-ar fi putut păstra și transforma. Nu știu.
După ce criterii recunoașteți sustenabilitatea într-un proiect de arhitectură? Care dintre ele a orientat cel mai mult concepția ediției BETA 2026?
Sunt mulți indicatori care încadrează sustenabilitatea unui proiect. Pentru mine, unul important este necesitatea proiectului în sine. Iar mai apoi, dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, de aici provine și ideea de a construi pentru un arc mai lung de timp.În cazul BETA 2026, am dorit să transcendem caracterul efemer specific acestor proiecte. Am încercat că însăși expoziția să devină un prim pas util, care să genereze etapele următoare în procesul de transformare a acestei clădiri.
Am încercat că însăși expoziția să devină un prim pas util, care să genereze etapele următoare în procesul de transformare a acestei clădiri.
Cum s-a schimbat, prin lucrul la BETA 2026, felul în care vă înțelegeți rolul de curator? Ce întrebare despre acest rol vă preocupă în prezent și rămâne deschisă?
Pentru mine, BETA a fost prima ocazie în care am avut acest rol. De aceea, nu am pornit la drum cu așteptări sau cu o idee fixă. Privind în urmă la acești aproape doi ani, îmi dau seama că o relație esențială a fost cea cu echipa care constituie organizația BETA. Ei sunt, de fapt, bienala, iar la final rezultatul depinde în principal de o comunicare și de o muncă în echipă alături de ei. Bineînțeles că încă mă întreb cum am fi putut lucra și mai bine împreună.
Ce ați vrut să puneți la încercare, prin tema „In Practice – as opposed to ‘in theory’”, în felul în care arhitectura intervine asupra unei clădiri existente?
Sunt două aspecte fundamentale care merită subliniate. Pe de o parte, tema sondează expozițiile de arhitectură punând, totodată, sub semnul întrebării însăși structura acestui format. Pe de altă parte, în ceea ce privește arhitectura propriu-zisă, ne-am dorit să arătăm, la scară 1:1, o etapă de explorare a posibilităților care, de cele mai multe ori, este parcursă mult prea rapid. Un detaliu important este tocmai această scară 1:1 a intervențiilor, adică aplicarea directă „In Practice – as opposed to ‘in theory’”. Acest lucru, combinat cu deschiderea apelului de idei și cu libertatea de gândire specifică bienalei, a produs rezultate neașteptate și testabile.
Cum ați decis, împreună cu participanții, ce merită păstrat sau reparat și unde este necesară o intervenție nouă? Puteți explica aceste alegeri pornind de la un element concret al fostei școli?
Toți participanții au fost selectați în urma unui apel deschis (Open Call) organizat de noi, echipa BETA, alături de BMA (Brussels Master Architect). Apelul detalia tema bienalei, starea clădirii, configurația spațiilor și contextul urban în care ne aflăm. Dintre cele peste 200 de propuneri primite, am conturat lista finală printr-un proces de selecție. Din acel punct au urmat discuțiile și negocierile cu echipele, însă acestea au avut mai degrabă un caracter aplicat, tehnic. Așa cum menționam, unii participanți au fost atenți la elementele existente care meritau reparate sau reinterpretate, în timp ce alții au căutat noi relații spațiale - fie prin adiție, fie prin subtracție. Alte intervenții au explorat spațiile exterioare și relația cu vecinătățile: parcul și curtea posterioară.
Un exemplu remarcabil este proiectul Loredanei Gaiță, intitulat Water works. Acesta colectează apa de ploaie de pe acoperiș și o redistribuie printr-un sistem de conducte în curtea clădirii, făcând posibilă apariția unei grădini spontane într-un spațiu altfel arid.
Cum au influențat starea și istoria fostei școli, precum și vecinătatea Parcului Botanic, concepția expoziției? Puteți descrie o descoperire făcută prin Office in Residence care a schimbat felul în care a fost gândită o intervenție?
Lucrând cu clădirea în sine, starea, contextul istoric, dar și vecinătățile au devenit direct date de temă. De exemplu, în privința stării fizice a fostei școli, anumite elemente aflate într-o degradare avansată - precum ferestrele - au fost reparate și reinterpretate. Relația cu parcul a fost regândită prin înlăturarea gardului și deschiderea clădirii către acesta, iar fragmente din acest gard au fost refolosite în alte instalații. Totodată, în cadrul programului Office in Residence, o rezidență a explorat trecutul instituției și memoria numeroaselor generații care au învățat aici, realizând o serie de interviuri retrospective.
Alegeți un material reutilizat într-o intervenție din BETA 2026. Cât a contat proveniența lui în decizia curatorială și ce posibilități de folosire ulterioară ați luat în calcul?
Gardul care separa clădirea de parc a fost înlăturat și reconfigurat sub forma unei mese lungi ce unește mai multe spații, devenind suport de expunere pentru machetele studenților de la FAUT. Această masă este stabilizată structural chiar prin refolosirea materialelor rezultate din demontarea unor pereți despărțitori. Această abordare este sintetizată excelent de titlul lucrării Nothing is lost, everything is transformed, semnată de colectivul Transeurope Express. În instalația lor, aceștia fac tocmai acest lucru: recombină materiale și elemente găsite pe sit pentru a crea un spațiu complet nou. Aceste detalii au fost importante pentru noi.Ulterior, aceste obiecte își pot continua parcursul în spații expoziționale, galerii de artă sau spații publice. Totodată, ele pot fi dezasamblate, revenind la starea lor inițială de componente ce pot fi reconfigurate ulterior în noi obiecte, adaptate altor nevoi sau dorințe.
Această masă este stabilizată structural chiar prin refolosirea materialelor rezultate din demontarea unor pereți despărțitori.
Ce responsabilitate considerați că are curatorul față de memoria unei clădiri și de oamenii care o folosesc sau o vor folosi? Cum s-a tradus această responsabilitate într-o decizie din BETA 2026?
O clădire cuprinde multiple straturi de înțelegere: istoria sa în relație cu oamenii, materialele care o alcătuiesc, conexiunea cu vecinătățile și cu orașul, detaliile stilistice, artistice sau tehnice, dar și o ancorare realistă în prezent — ce reprezintă spațiul astăzi, ce este fezabil acum și ce resurse sunt cu adevărat disponibile. Din poziția de curatori, am încercat să aducem la suprafață fiecare dintre aceste niveluri, astfel încât expoziția în sine să devină rezultatul lor direct. La finalul BETA 2026, putem spune că înțelegem mult mai bine ce a fost această clădire, ce poate deveni și, mai ales, cine sunt cei interesați activ de salvarea și transformarea ei.
Cine a influențat concepția și realizarea expoziției printr-o contribuție mai puțin vizibilă publicului? Cum ați asigurat recunoașterea acestor contribuții în prezentarea proiectelor?
Nu pot spune că o singură instalație a dictat modul de realizare a expoziției, însă un proiect extrem de subtil este Electrical Mincu Walk, semnat de Eléonore Morand, Arnaud Depeyre, Stéphane Dupont și 127af. Autorii au imaginat un traseu prin clădire ghidat de un singur detaliu: sursele de energie electrică. Acestea spun povestea diferitelor etape de funcționare ale spațiului, marcând transformările și modernizările succesive de-a lungul timpului. Fiecare moment este semnalat printr-o serie de 49 de mici sculpturi/intervenții, confecționate, la rândul lor, dintr-un fost grilaj refolosit. O componentă esențială a proiectului devine publicul însuși, provocat să exploreze clădirea și dornic să descopere toate cele 49 de repere împrăștiate în spațiu.
A existat o intervenție în care intenția curatorială a intrat în tensiune cu resursele disponibile sau cu perspectivele celor implicați? Cum ați regândit propunerea și unde ați stabilit limita compromisului?
Deoarece bienala a fost construită organic, de jos în sus, integrând peste 200 de propuneri în faza de selecție, pot spune că nu au existat momente de contradicție majore. Totuși, aproape fiecare proiect a trecut printr-un proces de negociere și adaptare: între conceptul inițial propus în apelul deschis și materializarea sa în expoziție, toate intervențiile au parcurs propria rută de dezvoltare și maturizare.
Ce reacție a unui vizitator din afara mediului arhitectural v-a surprins sau v-a schimbat perspectiva asupra unei intervenții? Ce v-a arătat despre felul în care este înțeleasă expoziția?
Nu pot spune că am fost surprins... încă. Dar am fost plăcut impresionat de interesul oamenilor pentru tot ce este viu, tot ce se mișcă și se transformă. Am observat că, odată ce li se oferă ocazia, oamenii sunt gata și să își exprime părerea. De aici izvorăște, firesc, o nouă întrebare: cum ne spunem, de fapt, aceste păreri? Cum le dezbatem și cum mergem mai departe?
Dar am fost plăcut impresionat de interesul oamenilor pentru tot ce este viu, tot ce se mișcă și se transformă.
Ce poate împiedica un vizitator să intre în relație cu proiectele din expoziție? Ce ați schimba în felul în care sunt prezentate sau explicate intervențiile?
Nu văd să existe astfel de bariere.
Ce schimbări observați, până acum, în felul în care este privită și folosită fosta școală ca urmare a BETA 2026? Pe ce observații vă bazați când evaluați aceste efecte?
Observ cum înlăturarea gardului despărțitor a fluidizat întreaga zonă: un spațiu care avea anterior un caracter închis a devenit deja un loc de tranzit, un cadru viu. Mai sunt mulți pași de parcurs în reabilitarea și transformarea acestui loc, însă BETA 2026 a făcut primul pas concret.
Cum ați pus în acord timpul necesar cercetării și lucrului în clădire cu termenul de deschidere al bienalei? Ce etapă ar fi avut nevoie de mai mult timp și ce ar fi făcut posibil acest răgaz?
Etapa de implementare ar fi avut nevoie de mai mult timp. Un astfel de răgaz ar fi fost însă posibil doar în condițiile unui cashflow mai stabil și ale unei mai bune organizări a echipei de producție.
Ce v-ați dori să rămână, pe termen lung, din BETA 2026 în felul în care este privită și folosită fosta școală? Ce poate iniția demersul curatorial și ce necesită un angajament de durată din partea altor actori?
Unele transformări vor rămâne, cu siguranță: relația directă cu parcul și noua orientare a clădirii către acesta. Mi-aș dori ca mai multe dintre ideile testate să fie preluate în viitorul proiect de reabilitare: piațeta minerală ce conectează rețeaua de alei a parcului cu noul centru, spațiul public de tip agoră creat astfel, modernizarea ferestrelor, un acces principal dinspre parc, precum și o simbioză funcțională între apele pluviale și spațiile verzi din proximitate. Totodată, ca idei emergente, merită menționate regândirea spațiului fostei centrale termice - care ocupă o poziție centrală și poate primi o funcțiune mult mai proeminentă -, restaurarea clădirii cantinei (cea mai valoroasă din punct de vedere arhitectural) și activarea acoperișului școlii, un spațiu care ar oferi o perspectivă și o experiență inedite asupra orașului. Toate acestea sunt direcții deja deschise către viitor, însă de la aceste intenții până la o transformare definitivă rămâne un proces lung și deschis care necesită implicare din toate direcțiile: comunitate, administrație, arhitecți.
