Zonta Club Valea Prahovei
Organizație din Valea Prahovei care transformă obiecte tradiționale (ii, macaturi, catrințe) în haine și accesorii noi, prezentate în expoziții cu designeri și colecționari.
Practica sustenabilă
Dă viață nouă obiectelor tradiționale: un macat devine palton, o catrință devine traistă sau pernă, iar resturile mici de ii ajung în colaje și tapiserii. În organizație se refolosește aproape tot.
Lucrează cu colecționari de obiecte populare, croitorese și specialiști în etnografie și istoria modei. Se limitează la puține expoziții pe an, făcute bine și la timp.
Video
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Zonta Club Valea Prahovei
Interviu scris cu Zonta Club Valea Prahovei, realizat pentru „Dezvoltarea durabilă văzută prin lentila artei”, ediția a IV-a.
Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?
Aș începe din copilărie, din casele părinților mei și ale bunicilor mei (materni și paterni), atât de diferiți în aparență, dar foarte asemănători în esență. Ei m-au crescut și mi-au dăruit iubire necondiționată, încredere și mi-au transmis principii și valori care m-au ajutat pe parcursul vieții, atât ca om, cât și ca profesionist.
Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?
Expoziția despre care am scris mai sus a fost un proiect care a presupus multă muncă și multe provocări. Au participat designeri tineri (designeri vestimentari și de bijuterii), pictori, creatoare anonime de obiecte tradiționale, colecționari, istorici de artă și producători de băuturi tradiționale, îmbrăcate în „hainele” unor branduri actuale. A fost dificil să coordonăm atât de mulți oameni, să împăcăm atâtea păreri, atâta creativitate și efervescență.
Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?
Pentru mine, natura este întotdeauna importantă. Este important să am un petic mic de grădină, să pot merge undeva la țară, la mare sau la munte. În natură, ideile se leagă altfel. Sigur, este important și interiorul, casa mea, anumite obiecte care mă înconjoară și care poartă în ele amintiri și povești. Sunt importante și cărțile pe care le citesc.
Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?
Mereu revine grija față de ceva sau de cineva. Revine mereu ideea de a ține lucrurile laolaltă, de a nu risipi resurse (materiale și de timp), sentimente sau oportunități. Revine mereu ideea de a găsi un drum, o soluție, iar dacă nu le găsesc, să-mi construiesc propriul drum.
Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?
Arta făcea parte din viața mea de foarte mică. Bunicul dinspre mamă colecționa tablouri și era un bun desenator. Aveam pe pereți Pache Dumitrescu, Pacea, Magdalena Rădulescu. Existase și Petrașcu, dar războiul schimbase lucrurile și destinele. La fel, bunica maternă urmase o școală postliceală de trei ani, la Cluj, care, în 1927, pregătea tinerele domnișoare să devină un fel de profesoare de abilități practice. Școala avea patru specializări: gătit, broderie, croitorie și vopsitul lânii. Bunica a ales broderia. Era minuțioasă, îngrijită, exactă. Desenele ei cu narcise, făcute în peniță pentru broderii, au ajuns la o expoziție de profil din Paris. Tatăl meu și tatăl lui erau niște devoratori înrăiți de literatură. Cealaltă bunică știa să coasă orice, să țeasă velințe și covoare la război, să schimbe gulerele cămășilor, să tricoteze. Mama croșeta și tricota și ea cu precizia unei mașini, atât de ordonat era modelul. În plus, făcea foarte multe prăjituri.
Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?
Ce pot face cu resursele și abilitățile pe care le am?
Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?
Am devenit mai atentă la lumea înconjurătoare, la detalii. Practic, orice obiect, întâlnire sau întâmplare poate fi „scânteia” unei noi experiențe artistice.
Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?
O lucrare începe, de obicei, cu imaginea concretă a unui obiect, de cele mai multe ori un obiect vestimentar. Apoi, în jurul lui începem să țesem o poveste, cu o idee centrală. De exemplu, am pornit de la o ie foarte veche, de Lerești, Argeș, o ie extraordinară, cusută pe pânză fină, care se deteriorase odată cu trecerea timpului. Probabil are circa 100 de ani. Punctul ei forte era lucrătura suprapusă: trei feluri de pași se regăseau acolo, cruciulițe, butoiașe ș.a.m.d. Era grea din cauza cusăturii, de aceea pânza cedase pe alocuri. Pornind de la această ie, am construit o expoziție pe care am intitulat-o „ZONTA – între TraditIE și InovatIE”, o expoziție în care noul și vechiul coexistă, se sprijină și sunt complementare. Ea nu se referă doar la obiecte vestimentare, ci și la o organizație veche de 107 ani, în care femei de naționalități, vârste și profesii diferite coexistă și lucrează împreună pentru o viziune comună.
Este important să am un petic mic de grădină, să pot merge undeva la țară, la mare sau la munte.
Alegeți un element important al unei lucrări — un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?
O ie veche – nu știu exact ce drum a parcurs până la mine! Originea ei, în sensul strict al cuvântului, nu contează atât de mult. De multe ori, și această origine este incertă: zonele etnografice se întrepătrund, iile călătoreau, femeile se măritau în alte zone decât cele de origine a cusăturii. Fascinante sunt cusătura, modelul ales și faptul că, aproape întotdeauna, autoarea ei este necunoscută, fără alt chip decât ia din fața ta.
Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?
Munca noastră este posibilă datorită colectorilor de obiecte tradiționale. De multe ori, aceștia nu au o școală specifică (uneori nu au școală deloc), dar ochiul lor, format în mii de drumuri prin sate, poate selecta obiectele care se cer, cele care plac și cele care îți taie respirația.
Munca noastră nu ar fi posibilă fără croitoresele care repară, modifică sau croiesc obiecte noi din cele vechi. Nu ar fi posibilă nici fără consultanța unor persoane avizate: specialiști în etnografie, în istoria modei și a artei.
Contribuțiile lor sunt recompensate material, dar nu știu dacă această recompensă este întotdeauna suficientă, justă ș.a.m.d. Uneori este greu pentru noi toți, dar trebuie să mișcăm lucrurile.
Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?
Nu știu exact ce mă limitează mai mult. Sigur, întotdeauna avem nevoie de mai mult timp, spațiu, bani, materiale și energie. Cred că limitele ni le mai trasăm și singuri. Eu am fost educată să folosesc orice resursă, să încerc să fac rai din ce am. Pe mine mă bucură și o frunză arămie de toamnă. Cred că nu trebuie să ne pierdem capacitatea de a ne bucura.
Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?
Noi refolosim, în organizație, cam tot. Din resturi de material confecționăm alte obiecte, dăm o viață nouă obiectelor vechi, le găsim altă utilitate, altă destinație. De exemplu, dacă o velință sau un macat tradițional nu mai este folosit ca atare, va deveni, cu siguranță, un palton somptuos, unic și irepetabil.
Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?
Cred că avem responsabilitatea de a ne informa despre zonele de origine ale obiectelor și, într-o oarecare măsură, despre autorii anteriori. Dacă obiectul respectiv este încorporat într-o lucrare nouă, avem datoria să evidențiem contribuțiile tuturor celor care ne-au ajutat.
Cred că avem responsabilitatea de a ne informa despre zonele de origine ale obiectelor și, într-o oarecare măsură, despre autorii anteriori.
A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?
Nu-mi amintesc să fi existat o asemenea situație.
Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.
Ne limităm la un număr minim de expoziții pe an și ne străduim să le facem la timp, să le facem bine și să aducem mereu ceva nou, ceva revigorant.
Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?
Aș dori ca cineva să ia paltonul făcut din macat, traista sau perna făcută din catrință, să le descoasă și, cât timp materialul mai rezistă, să-i dea o nouă întrebuințare, iar cu resturile mici ale unor ii fabuloase să facă colaje, tablouri, tapiserii ș.a.m.d.
Povestiți o situație în care o diferență de perspectivă, o rezistență sau un refuz — al dumneavoastră ori al cuiva cu care ați lucrat — a schimbat direcția unui proiect.
Nici aici nu a existat o schimbare de direcție. Au existat opinii divergente, dar am ajuns la un numitor comun. Există întotdeauna o gândire în paralel, o gândire laterală, ca în exercițiul celor șase pălării gânditoare ale lui de Bono. Și cred că putem coexista chiar dacă nu gândim la fel.
