Mihai Șoneriu

Casa Breslelor păstrează atelierele meșteșugarilor sași: o ladă a breslei dogarilor din 1811, o roată de car fără spițe de la începutul secolului al XVII-lea, un strung vechi de peste 150 de ani. Casa Armelor și Hărților păstrează, printre altele, gravura din 1666, cea mai veche imagine cunoscută a orașului, dinaintea marelui incendiu din 1676. În fața acestor obiecte, el nu vorbește doar despre vechimea lor, ci despre mâinile care le-au lucrat, despre lucruri făcute să dureze, întreținute și reparate, și despre ce putem lua de la meșteșugari fără să le idealizăm viața. Prin munca lui de ghid, Dudu Șoneriu face ceea ce urmărește ODD 12, ținta 12.8: ca oamenii să aibă informațiile și conștientizarea de care au nevoie pentru un mod de viață sustenabil. Grija pentru patrimoniul orașului îl leagă și de ODD 11, ținta 11.4. Vă invităm să parcurgeți interviul, în care Dudu Șoneriu vorbește despre lucrurile care ne supraviețuiesc.

Interviu scris, realizat în octombrie 2026 de Asociația E Ceva Bine, în cadrul proiectului „Dezvoltarea Durabilă văzută prin lentila artei”, ediția a IV-a.

Lada breslei dogarilor, datată 1811, este unul dintre obiectele care, din punctul meu de vedere, exprimă cel mai bine spiritul comunităților meșteșugărești de odinioară. Ea face parte din colecția atelierului de tâmplărie și dogărie provenit din Biertan, asociat familiei Richter, o familie de meșteșugari sași cu o tradiție îndelungată.

Ceea ce mi se pare fascinant la această piesă este faptul că nu vorbim despre o simplă ladă din lemn, ci despre un obiect cu o puternică valoare simbolică. În trecut, lada de breaslă era unul dintre cele mai importante bunuri ale unei organizații meșteșugărești. În astfel de lăzi se păstrau documentele de constituire și privilegiile breslei, statutele, sigiliile, evidențele și fondurile bănești. Practic, acolo se afla o parte importantă din memoria și identitatea comunității.

Breslele erau mult mai mult decât niște asociații profesionale. Ele funcționau după reguli bine stabilite, organizau pregătirea ucenicilor, urmăreau calitatea produselor și protejau interesele membrilor. În același timp, ofereau sprijin în situații dificile, ajutând familiile meșteșugarilor, văduvele sau orfanii. Apartenența la o breaslă însemna nu doar dreptul de a practica o meserie, ci și asumarea unor responsabilități față de ceilalți.

Mi se pare interesant și faptul că această ladă datează din 1811, o perioadă în care lumea meșteșugurilor tradiționale începea deja să se confrunte cu schimbările aduse de dezvoltarea manufacturilor și, ulterior, de industrializare. Privită astăzi, ea ne amintește de o societate în care munca manuală, priceperea și transmiterea cunoștințelor de la maestru la ucenic aveau o valoare deosebită.

Pentru mine, lada dogarilor din 1811 este mai mult decât o piesă de patrimoniu. Este o mărturie despre demnitatea muncii și despre felul în care o comunitate își poate construi identitatea în jurul unor valori împărtășite. Meșteșugarii au dispărut de mult, în forma lor de organizare de atunci, dar obiectele pe care le-au lăsat în urmă continuă să ne vorbească despre ei.

Roata de car fără spițe, datată la începutul secolului al XVII-lea, este o piesă deosebit de rară. La prima vedere, poate părea un obiect simplu, dar dacă ne gândim la perioada în care a fost realizată, înțelegem câtă experiență și câtă cunoaștere practică erau necesare pentru a construi ceva care să reziste la greutate, la drumuri dificile și la o utilizare îndelungată. Faptul că această roată a supraviețuit aproximativ patru secole este, în sine, impresionant.

La fel de interesant este strungul pentru prelucrarea lemnului, vechi de peste 150 de ani. El ne arată că meșteșugarii dispuneau de soluții tehnice ingenioase, adaptate nevoilor și posibilităților epocii. Nu aveau tehnologia modernă de astăzi, dar aveau ceva la fel de valoros: experiență, răbdare, precizie și o înțelegere profundă a materialului cu care lucrau.

Cred că relația dintre meșteșugar și material era una cu totul specială. Lemnul nu era privit doar ca o materie primă, ci ca un material ale cărui proprietăți trebuiau cunoscute și respectate. Un rotar priceput știa să aleagă lemnul potrivit, să țină cont de rezistența și elasticitatea lui, de direcția fibrelor și de felul în care acesta reacționa la umezeală sau la schimbările de temperatură. Calitatea obiectului finit depindea în mare măsură de aceste cunoștințe, transmise de-a lungul generațiilor.

Ca ghid turistic, îmi place să atrag atenția vizitatorilor asupra acestui aspect. Trăim într-o perioadă în care suntem obișnuiți să înlocuim foarte repede lucrurile care se strică sau care nu mai corespund cerințelor noastre. În trecut, însă, obiectele erau adesea concepute pentru a fi folosite mult timp, întreținute, reparate și chiar transmise dintr-o generație în alta.

Există și o dimensiune emoțională a acestor obiecte. Atunci când privesc o roată realizată în urmă cu patru sute de ani, mă gândesc la mâinile care au lucrat-o, la drumurile pe care le-ar fi putut parcurge și la oamenii pentru care a fost o parte firească a vieții de zi cu zi. Nu le cunoaștem numele și nici poveștile individuale, dar avem în față o mărturie a muncii lor.

Cred că aici se află una dintre cele mai frumoase lecții ale patrimoniului: oamenii trec, tehnologiile se schimbă, dar priceperea și grija investite în lucrurile pe care le creăm pot supraviețui mult dincolo de timpul nostru.

Gravura este atribuită lui H. J. Schollenberger și a fost publicată în lucrarea Das Alt- und Neu-Teutsche Dacia, a lui Johannes Tröster. Importanța ei este cu atât mai mare cu cât reprezintă cea mai veche imagine cunoscută a Sighișoarei, realizată înaintea marelui incendiu din 30 aprilie 1676.

Când privesc această gravură, mă gândesc că avem în față o mărturie vizuală a unui oraș care, doar zece ani mai târziu, avea să treacă printr-o adevărată tragedie. Incendiul din 1676 a distrus aproximativ trei sferturi din Sighișoara, afectând atât Cetatea, cât și Orașul de Jos. Au ars numeroase locuințe, clădiri importante și turnuri de apărare. A fost un moment de cumpănă pentru comunitate, dar și începutul unei ample perioade de reconstrucție.

Ceea ce vedem astăzi în Cetatea Sighișoara este, în mare măsură, rezultatul acestei reconstrucții. Multe clădiri au fost refăcute din piatră și cărămidă, au apărut modificări arhitecturale, iar unele dintre monumentele emblematice ale orașului au căpătat o înfățișare diferită. Un exemplu foarte cunoscut este Turnul cu Ceas, al cărui acoperiș a fost refăcut după incendiu, dobândind forma barocă pe care o admirăm și astăzi.

Dar cred că valoarea acestei piese depășește informația arhitecturală. Privind gravura, încerc să îmi imaginez orașul viu din spatele zidurilor: meșteșugarii lucrând în ateliere, negustorii în piețe, oamenii mergând spre biserică, copiii alergând pe străzi. Era un oraș cu propriul său ritm, cu bucurii, griji și preocupări cotidiene, un oraș ai cărui locuitori nu aveau cum să știe ce avea să se întâmple peste doar zece ani.

În același timp, această imagine ne vorbește și despre capacitatea oamenilor de a merge mai departe. Incendiul a distrus o mare parte a orașului, dar nu a distrus comunitatea și nici dorința locuitorilor de a-și reconstrui casele, atelierele și locurile de viață. Sighișoara pe care o cunoaștem astăzi este și rezultatul acestei extraordinare puteri de refacere.

Gravura din 1666 ne amintește că un oraș poate pierde clădiri, străzi și monumente, dar, atât timp cât îi păstrăm mărturiile și îi transmitem poveștile, memoria lui poate supraviețui.

Cred că armele și armurile sunt printre obiectele care stârnesc cel mai repede curiozitatea vizitatorilor. Au ceva spectaculos prin forma lor, prin materialele din care sunt realizate și prin măiestria celor care le-au creat. În același timp, sunt obiecte care ne obligă să privim istoria cu mai multă atenție, pentru că în spatele frumuseții și al ingeniozității lor se află adesea povești despre conflicte, suferință și pierderi omenești.

Ca ghid turistic, încerc să prezint aceste două dimensiuni împreună. Pe de o parte, mi se pare important ca vizitatorii să înțeleagă nivelul extraordinar de pricepere al meșteșugarilor care realizau arme și armuri. Prelucrarea metalului, echilibrarea unei săbii, realizarea mecanismelor unei arme de foc sau confecționarea unei armuri care să ofere protecție și, în același timp, să permită mișcarea presupuneau cunoștințe tehnice, precizie și multă experiență.

O armă, oricât de frumos ar fi fost realizată, a fost concepută, în primul rând, pentru a răni, a ucide sau a exercita forță. O armură ne vorbește despre nevoia omului de a se proteja într-o lume în care violența și nesiguranța erau realități frecvente. Privite astfel, aceste obiecte devin mărturii nu doar ale progresului tehnic, ci și ale vulnerabilității umane.

În cazul Sighișoarei, această perspectivă este deosebit de interesantă. Cetatea a fost construită și fortificată pentru a proteja o comunitate, iar breslele meșteșugărești au avut responsabilități importante în organizarea apărării. Turnurile și zidurile pe care le admirăm astăzi ca monumente istorice ne amintesc că, pentru locuitorii de odinioară, siguranța nu era ceva garantat. În spatele acestor construcții se aflau teama de atacuri, nevoia de protecție și efortul colectiv al unei comunități de a supraviețui.

Mi se pare important ca vizitatorii, mai ales cei tineri, să înțeleagă această diferență dintre fascinația pentru un obiect istoric și realitatea în care acesta era folosit. Putem admira ingeniozitatea unui armurier fără să admirăm războiul. Putem aprecia frumusețea unei săbii fără să uităm că ea putea provoca suferință.

Putem admira mâinile care au creat o armă, fără să glorificăm mâinile care au folosit-o pentru a distruge. Iar aceasta este, cred, una dintre cele mai importante lecții pe care istoria ni le poate oferi.

Cred că un muzeu devine cu adevărat viu atunci când reușește să trezească interesul și curiozitatea vizitatorilor, când îi determină să pună întrebări, să descopere și să își dorească să afle mai mult. Mai ales în cazul copiilor și al tinerilor, consider că simpla prezentare a unor obiecte, însoțite de explicații istorice, nu este întotdeauna suficientă. Ei au nevoie să participe, să experimenteze și să simtă că fac parte din povestea pe care o descoperă.

Mi s-ar părea foarte interesant ca tinerii să poată observa direct cum se prelucrează lemnul, cum se realizează un obiect simplu cu ajutorul unor unelte tradiționale sau cum se aleg materialele potrivite pentru o anumită lucrare. Desigur, asemenea activități ar trebui organizate în condiții de siguranță, folosind materiale și instrumente adecvate, fără a pune în pericol piesele originale din colecție.

Mi-ar plăcea să existe activități în care copiii să poată descoperi viața unei bresle medievale prin intermediul unor mici scenete sau jocuri de rol. Unii ar putea interpreta meșteri, alții ucenici, negustori sau membri ai conducerii breslei. Ar putea înțelege astfel cum se învăța o meserie, ce reguli trebuiau respectate și cât de importantă era colaborarea în interiorul comunității.

Gravurile istorice ar putea deveni puncte de plecare pentru exerciții de observație și imaginație. De exemplu, pornind de la gravura Sighișoarei din 1666, tinerii ar putea încerca să identifice elementele care s-au păstrat și pe cele care s-au modificat, înțelegând astfel că orașul în care trăiesc sau pe care îl vizitează este rezultatul unor transformări succesive.

Mi-ar plăcea, de asemenea, să fie dezvoltate activități care să îi aducă împreună pe copii și pe membrii mai în vârstă ai comunității. Bunicii ar putea povesti despre uneltele pe care le-au cunoscut în copilărie, despre meseriile practicate în familie sau despre obiectele care se foloseau odinioară în gospodării. În felul acesta, muzeul ar deveni nu doar un loc de păstrare a patrimoniului, ci și un spațiu de întâlnire între generații.

Pentru mine, un muzeu viu nu este neapărat unul în care există foarte multe ecrane sau efecte spectaculoase, ci unul în care vizitatorul pleacă având sentimentul că a descoperit ceva, că a înțeles mai bine o parte din trecut și că acea experiență îl privește și pe el.

Dacă încerc să îmi imaginez Casa Breslelor și Casa Armelor și Hărților peste o sută de ani, primul meu gând este că mi-aș dori ca ele să existe în continuare, ca obiectele pe care le adăpostesc să fie bine conservate și ca generațiile viitoare să aibă aceeași posibilitate pe care o avem noi astăzi: aceea de a privi mărturii autentice ale unor vremuri demult apuse.

Dar, dacă ar trebui să aleg ce mi-aș dori cel mai mult să rămână, aș spune că este capacitatea acestor muzee de a-i face pe oameni să privească altfel lumea din jurul lor.

Mi-ar plăcea ca un vizitator care descoperă o unealtă de acum câteva secole să înceapă să privească altfel obiectele pe care le folosește în viața de zi cu zi. Să se întrebe cine le-a realizat, câtă muncă se află în spatele lor, cât de durabile sunt și dacă avem suficientă grijă de lucrurile pe care le producem și le consumăm.

Mi-ar plăcea ca un copil care vizitează Casa Breslelor să înțeleagă că priceperea nu apare peste noapte, că lucrurile valoroase presupun răbdare, exercițiu și perseverență. Poate că, după această experiență, va privi cu mai mult respect munca unui tâmplar, a unui fierar sau a oricărui om care creează ceva cu propriile mâini.

Atunci când zidurile nu mai sunt doar un fundal pentru fotografii, ci devin mărturii ale muncii și ale vieții unor generații întregi, cred că patrimoniul și-a îndeplinit una dintre cele mai importante misiuni.

Dacă peste o sută de ani cineva va intra în Casa Breslelor sau în Casa Armelor și Hărților și va pleca de acolo nu doar cu mai multe informații, ci și cu mai mult respect pentru munca oamenilor, pentru istorie și pentru lucrurile pe care le va lăsa, la rândul său, în urmă, atunci cred că aceste muzee și-au îndeplinit cu adevărat misiunea.

Pentru că lucrurile care ne supraviețuiesc nu sunt importante doar prin faptul că rezistă timpului, ci mai ales prin ceea ce reușesc să transmită celor care vin după noi.