Nadejda Iacubina
Designer vestimentar devenită artistă vizuală, care lucrează cu lut, textile și simboluri populare, în special cocoșul, în dialog între tradiție și contemporan.
Practica sustenabilă
Lucrează cu fibre naturale și cu lut (a învățat la ceramistul Dan Leș din Maramureș), își croiește tiparele ca să consume cât mai puțin material și refolosește lutul nears.
Reinterpretează portul și simbolurile tradiționale, cum arată colecția „Mărită-mă, mamă!”, inspirată de portul de nuntă de la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, fără să le trateze ca simplu ornament.
Video
Galerie de lucrări
Interviu scris
Interviu cu Nadejda Iacubina
Interviu scris cu Nadejda Iacubina, realizat pentru „Dezvoltarea durabilă văzută prin lentila artei”, ediția a IV-a.
Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?
Cred că aș începe cu ideea de apartenență. La bază sunt designer vestimentar, dar practica mea s-a extins în timp către arta vizuală și către alte forme de expresie. Pentru mine, identitatea nu a fost niciodată ceva simplu sau așezat într-o singură categorie. Port cu mine mai multe straturi culturale: românești, ucrainene și ruse, iar mult timp nu m-am gândit la ele ca la un instrument artistic. Erau pur și simplu acolo: în familie, în gesturi, în anumite imagini, obiecte și povești.
Experiențele de studiu de la Cluj, La Rioja și Milano, dar și perioada petrecută în Barcelona, m-au pus în contact cu contexte și sensibilități foarte diferite. Paradoxal, plecarea m-a făcut să mă apropii mai mult de lucrurile pe care le considerasem familiare.
Un moment important pentru mine a venit după întoarcerea din Barcelona. Mi-am luat un an liber, în care am simțit nevoia să mă apropii din nou de natură, de tradiție și, într-un sens foarte concret, de pământ. Vorbesc mult despre dorul și mirosul pământului, pentru că simt că tocmai ele m-au adus acasă. Nu doar geografic, ci și într-un loc interior pe care îl căutasem mult timp.
În perioada aceea am ajuns în Maramureș, unde am fost în ucenicie la ceramistul Dan Leș. Acolo apropierea de lut a venit foarte firesc. Pentru mine, lutul nu a însemnat doar descoperirea unui alt material și a unei alte tehnici. A însemnat contactul direct cu pământul, cu lucrul făcut cu mâinile, cu materia și cu un ritm diferit de cel pe care îl cunoscusem până atunci. Cred că experiența aceasta a deschis și mai mult practica mea dincolo de designul vestimentar și m-a făcut să mă înțeleg mai clar și ca artist vizual.
Tot atunci am început să înțeleg altfel relația mea cu tradiția. Folclorul nu mai era pentru mine doar ceva ce conservăm, expunem sau folosim ca referință estetică, ci un limbaj viu, care poate fi reactivat și pus în dialog cu prezentul.
Un background multicultural, împreună cu neliniștea permanentă a căutării unei apartenențe, au creat în mine și un soi de contradicție. După mulți ani în care am trecut prin locuri și contexte diferite, am început să mă întorc la formele primare care m-au crescut. Privind lucrurile acum, cred că mi-am construit propriul tip de tradiție, un fel de „multiculturalism tradițional” personal, dacă îi pot spune așa. Port amprentele mai multor culturi, iar ele nu se exclud, ci coexistă. Să renunț la una dintre ele ar însemna să renunț la o parte din mine.
De aceea, întoarcerea mea la tradiție nu vine din nostalgie și nici din dorința de a o reproduce fidel. Vine mai degrabă din nevoia de a înțelege ce a rămas în mine din toate aceste locuri, experiențe și forme care m-au crescut și cum le pot transforma într-un limbaj propriu.
Astăzi, pentru prima dată după mulți ani de căutare, simt nevoia să aparțin.
Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?
Da. Dacă ar trebui să aleg o imagine, probabil ar fi cocoșul. Este un simbol care a revenit atât de constant în practica mea încât, la un moment dat, a devenit aproape o semnătură.
Interesant este că nu cred că l-am ales întru totul conștient. Cocoșul s-a afirmat mai degrabă din subconștient. Inițial îl priveam ca pe un simbol pe care îl întâlnim în lumea rurală, în obiecte populare, în povești și în diferite reprezentări tradiționale. Are, de altfel, o simbolistică foarte bogată: lumină, curaj, vigilență, început, trezire.
Dar, întorcându-mă mai atent la propriile amintiri, am realizat că pentru mine cocoșul roșu mai înseamnă ceva. Este acea bomboană pe băț, în formă de cocoș, pe care o primeam în copilărie. Și atunci simbolul capătă o dimensiune mult mai intimă: iubire, răsfăț, conexiune maternă, clipa aceea mică și foarte simplă de bucurie.
Poate tocmai de aceea revine. Există în el simultan ceva colectiv și ceva profund personal.
În proiectele mele am încercat să îl desprind de rolul pur decorativ și să îi dau o voce contemporană. A devenit, pe rând, mesager, martor sau chiar personaj prin care pot vorbi despre emanciparea femeii, despre multiculturalism, despre unitate și despre nevoia de a-l vedea pe celălalt.
Cred că mă atrage tocmai această posibilitate: să iei ceva ce pare să aparțină trecutului și să descoperi că poartă o memorie personală, dar că poate formula, în același timp, întrebări foarte actuale.
Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?
Nu cred că a existat un singur moment spectaculos, ci mai degrabă o acumulare. Cred că această schimbare a devenit mai clară odată cu experiențele din afara țării. Când ieși din mediul familiar, începi să vezi lucruri pe care înainte nici nu le observai. Identitatea, limba, obiceiurile și obiectele pe care le considerai banale devin dintr-odată vizibile.
În cazul meu, distanța a funcționat ca o schimbare de perspectivă. Am început să mă uit altfel la lucrurile din care vin și, în același timp, să mă întreb de ce anumite imagini, simboluri sau amintiri continuă să mă urmărească. Cred că atunci arta a început să fie pentru mine mai mult decât un mod de a exprima ceva. A devenit un mod de a cerceta și de a înțelege ceea ce port cu mine.
Arta a devenit astfel un spațiu în care pot pune contradicțiile una lângă alta fără să fiu obligată să aleg imediat între ele. Uneori nu îmi oferă răspunsuri, dar mă ajută să formulez întrebarea corect.
Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?
Cred că întrebarea este: Cum poți aparține fără să fii obligat să alegi o singură apartenență?
Mă preocupă tot mai mult ideea aceasta, atât personal, cât și artistic. Venim din familii, locuri și istorii diferite, ne mutăm, preluăm alte limbaje și alte obiceiuri, iar identitatea devine din ce în ce mai puțin liniară.
În cazul meu, întrebarea este foarte personală. Cum pot face ca toate straturile culturale pe care le port să existe împreună fără ca unul să îl anuleze pe celălalt? Și cum pot transforma această experiență într-un limbaj artistic care să nu vorbească doar despre mine?
Nu cred că am găsit răspunsul și poate că tocmai de aceea continui să lucrez cu această temă.
Nu cred că am găsit răspunsul și poate că tocmai de aceea continui să lucrez cu această temă.
Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?
La început cred că eram mult mai preocupată de rezultat: de imagine, de obiect, de coerența vizuală și de felul în care o idee poate fi transpusă cât mai bine.
Astăzi mă interesează mai mult ce se află în spatele acelui obiect. De ce aleg un anumit simbol? De unde vine? Ce memorie poartă? Ce spun prin el și ce responsabilitate am atunci când folosesc elemente care aparțin unei istorii sau unei comunități?
Creez contexte în care lucruri aparent îndepărtate pot fi aduse împreună: tradiție și contemporaneitate, identitate personală și memorie colectivă, vulnerabilitate și forță.
Poate că rolul meu s-a mutat de la a crea pur și simplu obiecte la a crea relații între lucruri.
Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?
Probabil cele mai dificile proiecte sunt cele în care materialul vizual este foarte apropiat de mine. Cu cât lucrez mai aproape de propria identitate și de memoria culturală pe care o port, cu atât apare riscul de a deveni fie prea sentimentală, fie prea explicativă.
Întoarcerea la folclor m-a pus în fața acestei dificultăți. Nu voiam să folosesc tradiția ca ornament și nici să reproduc pur și simplu niște forme consacrate. Mă interesa să văd ce se întâmplă cu ele după ce trec prin experiența mea.
Asta m-a obligat să renunț la ideea că trebuie să controlez totul de la început. Am devenit mai atentă la proces, la contradicții și la lucrurile care apar pe parcurs fără să fi fost planificate.
Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?
Pentru mine, poate mai mult decât un singur loc, contează trecerea dintre locuri. Cluj, La Rioja, Milano și Barcelona, fiecare context a adăugat ceva și, în același timp, m-a făcut să mă uit altfel la locul din care vin.
Mi se pare interesant că uneori trebuie să pleci pentru a vedea mai clar ceea ce ai avut foarte aproape. Distanța a făcut ca elementele culturale cu care crescusem să nu mai fie doar fundal. Au devenit vizibile.
9. Alegeți un element important al unei lucrări, un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?
Aș reveni la imaginea cocoșului, tocmai pentru că traseul lui spune foarte multe despre felul în care lucrez.
Înainte să devină un element al lucrărilor mele, a existat în mai multe registre: ca simbol al lumii tradiționale, ca imagine decorativă, ca element al imaginarului rural și, fără să fiu conștientă inițial de asta, ca obiect al copilăriei mele, cocoșul roșu din zahăr.
Originea aceasta contează enorm. Nu cred că un simbol este o formă goală pe care o putem lua și muta oriunde fără să ne intereseze istoria lui.
În cazul meu, este importantă suprapunerea dintre memoria colectivă și memoria personală. Într-un singur obiect pot exista tradiția unei comunități și o amintire foarte intimă.
10. Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică, timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva, și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?
Cred că, în realitate, toate sunt o provocare și de multe ori sunt legate între ele. Dar dacă ar fi să aleg ceea ce simt cel mai puternic în practica mea, aș spune timpul, energia și bugetul.
Timpul este important nu doar pentru realizarea efectivă a unei lucrări, ci și pentru ca o idee să se sedimenteze. Unele lucrări au nevoie de timp înainte să înțeleg exact în ce direcție vreau să le duc. În același timp, timpul este strâns legat de energie. Procesul artistic presupune cercetare, încercări, greșeli, reveniri și decizii, iar toate acestea consumă o energie care nu este nelimitată.
Bugetul este o altă realitate foarte concretă. Uneori o idee poate fi mult mai amplă decât posibilitățile pe care le am în acel moment și atunci trebuie să găsesc alte soluții, să adaptez dimensiunea, materialele sau modul de realizare. Nu văd neapărat aceste limitări doar ca pe ceva negativ. Uneori tocmai ele mă obligă să fiu mai inventivă și să găsesc o soluție la care poate nu aș fi ajuns dacă aș fi avut toate resursele la dispoziție.
Cred că provocarea este să găsesc un echilibru între ceea ce îmi imaginez și ceea ce pot susține în mod real, fără să pierd esența ideii.
Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?
De cele mai multe ori, o lucrare nu începe pentru mine cu forma finală. Începe cu o imagine care persistă, cu un simbol, o contradicție sau o stare pe care nu reușesc să o las deoparte.
Cocoșul este un exemplu foarte bun. Nu a apărut pentru că mi-am propus rațional să caut un simbol folcloric potrivit. A apărut și a continuat să revină. Abia ulterior am început să cercetez de ce mă atrage, ce înseamnă în imaginarul tradițional și ce înseamnă pentru mine.
Apoi începe procesul de stratificare: documentare, imagini, amintiri, forme tradiționale, materiale, culoare, proporții. Încerc să nu închid sensul prea devreme. Las imaginea să se transforme.
În momentul în care am realizat legătura dintre cocoșul din lucrările mele și bomboana roșie din copilărie, de exemplu, simbolul s-a schimbat complet pentru mine. Nu mai era doar o referință culturală. Devenise autobiografic.
Alegeți un element important al unei lucrări, un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie.
Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?
Am o relație destul de dificilă cu ideea de a arunca, iar asta se aplică atât ideilor, cât și materialelor cu care lucrez.
De exemplu, lucrez și cu lutul, iar aici relația cu materialul este diferită, pentru că lutul nears poate fi recuperat, refolosit și reintegrat în proces. Este un material care vine din pământ și care, atât timp cât nu a trecut prin ardere, se poate întoarce la forma sa inițială. Dar și dacă a trecut prin ardere, fragmentele pot fi folosite, de exemplu, ca mozaic în alte lucrări.
În cazul materialelor textile, încerc, pe cât posibil, să lucrez cu fibre naturale și să fiu atentă încă din etapa de construcție la cantitatea de material pe care o folosesc. Mă preocupă foarte mult încadrarea tiparului, tocmai pentru a consuma cât mai puțin material și pentru a genera cât mai puține resturi.
Mărturisesc însă că nu am găsit încă o soluție satisfăcătoare pentru reciclarea tuturor resturilor textile care rămân în urma procesului. Este o problemă la care încă mă gândesc și pentru care continui să caut variante. În momentul de față, încerc mai degrabă să reduc risipa de la început decât să caut o soluție abia după ce resturile au fost deja produse.
În același timp, nici fragmentele, testele sau ideile abandonate nu le consider neapărat eșecuri. Uneori pur și simplu au apărut prea devreme. Ceva rămas dintr-o lucrare, fie că este material sau idee, poate deveni începutul alteia.
A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?
Contradicția apare frecvent tocmai aici: între ceea ce simt eu că pot prelua dintr-o piesă tradițională, cât îmi permit să deconstruiesc și ce consider că trebuie păstrat autentic. Există mereu întrebarea dacă gestul meu va fi interpretat ca fiind prea puțin sau prea mult.
Un exemplu concret este colecția mea „Mărită-mă, mamă!”, inspirată de portul tradițional de nuntă asociat Târgului de Fete de pe Muntele Găina. În acest proiect am ales să elimin aproape în totalitate decorul și simbolistica prezente pe cămășile tradiționale și să lucrez, în schimb, cu volumul.
A fost o formă de deconstrucție, dar nu una prin care am vrut să mă îndepărtez de sursă. Din contră, eliminând anumite elemente, am încercat să văd ce rămâne esențial și cât de departe pot duce forma fără să pierd legătura cu originea ei.
Pentru mine, compromisul acesta nu are o formulă fixă. Este o negociere continuă între respect și libertate.
Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?
Chiar dacă, în final, publicul vede un singur nume, în spatele unui proiect există oameni cu care te consulți, prieteni care contribuie uneori inclusiv financiar, profesori și mentori care ți-au format privirea.
Este imposibil să dai credit fiecărui om care a contribuit, într-un fel sau altul, la parcursul tău. Cred însă că una dintre cele mai frumoase forme de recunoștință este ca acești oameni să poată vedea rodul a ceea ce au oferit. Ei sunt, într-un fel, sămânța.
Am și un principiu după care încerc să mă ghidez în viață: celui care dă i se va mai da. Restul îl las în responsabilitatea lui Dumnezeu. Cred că generozitatea se întoarce, într-o formă sau alta, către cei care au o inimă darnică.
Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?
Responsabilitatea devine foarte importantă pentru mine tocmai pentru că lucrez cu tradiția și cu simboluri care nu îmi aparțin exclusiv.
Întrebarea pe care mi-o pun este: cum mă ating de tradiție astfel încât să aduc ceva nou și, în același timp, să nu îi pierd autenticitatea? Încerc să găsesc un dialog între trecut, prezent și viitor.
Tradiția există și ca document al trecutului. Dar cât timp putem rămâne doar în trecut? Lumea se schimbă. Dacă nu schimbăm nimic, cum putem vorbi despre o evoluție a elementelor tradiționale? Dacă tradiția rămâne complet neatinsă, cum reușim să o aducem într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, poate chiar robotizată?
Aceasta este una dintre contradicțiile care mă preocupă cel mai mult: este mai bine să păstrăm tradiția intactă într-un muzeu sau să avem curajul să o transformăm pentru ca ea să poată rămâne aproape de noi?
Există mereu întrebarea dacă gestul meu va fi interpretat ca fiind prea puțin sau prea mult.
Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?
Mi se pare fascinant cum un obiect aparent banal poate deschide imediat o poveste personală. Același simbol poate purta, pentru două persoane, încărcături emoționale complet diferite.
Și totuși, tocmai acel simbol devine punctul comun. Chiar dacă în spatele lui există două amintiri sau două sentimente diferite, pentru o clipă apare senzația că aparținem aceleiași dimensiuni comune.
Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile cele mai frumoase pe care le poate face arta: să transforme privitorul din spectator în participant. Simbolul nu mai aparține doar artistului. Devine un spațiu comun.
Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.
Relația cu timpul este una dintre contradicțiile practicii mele. Există timpul exterior, cu deadline-uri, proiecte, prezentări și așteptarea de a produce, și există timpul interior al unei idei. Cele două nu coincid întotdeauna.
Am înțeles însă că este important să scoți la lumină ceea ce ai. Așteptarea momentului perfect poate deveni o capcană. O idee capătă sens tocmai când trece prin întrebări, încercări și frământări. Îmi place să mă gândesc la ea ca la o sămânță: trebuie să știi când să o uzi, când are nevoie de soare, dar uneori trebuie și să o lași să treacă prin furtună. Tocmai toate aceste etape o fac să crească.
Mi-ar fi plăcut să înțeleg asta cu mult timp în urmă. Am pierdut idei pe care astăzi le consider valoroase pentru că mi se părea incorect să le scot la lumină atunci când erau încă foarte crude și fragile. Credeam că trebuie ascunse și protejate până când devin perfecte. Unele, însă, s-au pierdut tocmai pentru că nu le-am lăsat să existe. Ar fi putut să se maturizeze în timp.
Relația mea cu tradiția este poate cel mai bun exemplu. La început a fost mai degrabă o alegere estetică. După mulți ani de căutare, a devenit o necesitate reală de apartenență.
În raport cu problemele lumii de astăzi, ce credeți că poate face arta și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la o experiență care v-a întărit sau v-a schimbat această convingere?
Arta poate fi un mesager. Poate transmite o informație uneori direct, alteori alegoric și poate face vizibile lucruri despre care, poate, ne este mai greu să vorbim direct.
În lucrarea mea Alegoria Multiculturalismului, de exemplu, cocoșul apare ca un caracter, aproape ca o literă într-un alfabet vizual, prin care construiesc un mesaj despre iubire, unitate și acceptare. Nu este un personaj personal, ci un element de limbaj vizual care mă ajută să transmit ceva mult mai amplu.
Pentru mine, preocuparea pentru multiculturalism vine și din această convingere. Trăim într-o lume în care identitatea este foarte ușor transformată într-o graniță: noi și ceilalți. Experiența mea personală îmi spune însă că mai multe identități pot coexista în aceeași persoană. Dacă pot coexista într-un om, poate că pot învăța să coexiste și într-o comunitate.
Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?
Mi-ar plăcea să rămână gândul unei vieți trăite prin propriile experiențe și ideea că tot ceea ce facem este, într-un fel, o extensie a noastră. Iar această extensie nu ne separă neapărat de celălalt, ci poate deveni chiar lucrul care ne unește cu el.
Celălalt vine, la rândul lui, cu propria memorie și cu propria relație cu simbolurile. Iar când acestea se întâlnesc, poate apărea pentru o clipă sentimentul unui întreg.
Mi-ar plăcea să rămână și ceva din acea emoție foarte simplă de la care am pornit: cocoșul roșu din zahăr, primit în copilărie, care peste ani s-a transformat într-un simbol artistic. Mi se pare frumos gândul că lucrurile mici pot purta o memorie mult mai mare decât ele.
Dacă obiectele nu vor mai exista, dar cineva va duce mai departe o poveste, o imagine, o întrebare sau chiar dorința de a se întoarce către propria memorie și de a o privi cu alți ochi, pentru mine ar fi suficient.
Revin aici și la principiul de a da și de a primi cu recunoștință. Să primești experiențele, bune sau rele, și să reușești să transformi ceva din ele în valoare pe care, la rândul tău, o dai mai departe.
Poate că aceasta este, până la urmă, forma de durabilitate în care cred cel mai mult: nu conservarea lucrurilor într-o formă perfect neschimbată, ci capacitatea lor de a se transforma, de a fi transmise și de a continua să trăiască prin altcineva.
