Rodica Milășan

Dacă ar fi să vă povestiți parcursul prin câteva experiențe care v-au format felul de a privi lumea, de unde ați începe?

Aș începe, probabil, de la lemn. De la fascinația pentru un material care a trecut prin timp și care, chiar și atunci când pare fără viață, poate primi o nouă poveste.

Parcursul meu s-a construit din multe lucruri mici: din familie, din locurile în care am trăit, din oameni și din întâlnirile cu ei. Dar foarte mult a însemnat întâlnirea cu Emil și cu universul lui de sculptură în lemn. Privindu-l cum transformă o bucată de lemn într-un obiect cu personalitate, am început să văd altfel materialele din jurul meu.

Așa au apărut, treptat, bijuteriile mele. Am început să privesc bucățile de lemn care rămâneau în urma lucrului nu ca pe niște resturi, ci ca pe niște începuturi. Să le caut forma, să le ascult povestea și să-mi imaginez ce ar putea deveni.

FIȚE s-a născut din această bucurie de a transforma: lemnul reciclat primește culoare, formă și, de multe ori, o a doua viață. Iar întâlnirea cu oamenii, la târguri și evenimente, m-a învățat poate cel mai mult: că un obiect făcut cu mâinile poate crea o legătură între oameni, chiar și printr-o simplă pereche de cercei.

Cred că toate aceste experiențe m-au făcut să privesc lumea cu mai multă atenție. Să văd frumusețea în lucrurile simple și să cred că aproape orice lucru poate căpăta o nouă viață atunci când îi acorzi timp, răbdare și puțină imaginație.

Există o imagine, un loc, un obiect sau o experiență din perioada formării care revine, poate chiar involuntar, în ceea ce faceți astăzi?

Da. Cred că imaginea care revine cel mai des este cea a lemnului — lemnul pe care l-am întâlnit mereu în jurul meu și pe care, odată cu timpul, am început să-l privesc cu alți ochi.

Venind din Transilvania, am crescut cu foarte multe forme, culori și povești legate de tradiție și de lucrul făcut cu mâna. Poate că nu le-am conștientizat atunci, dar astăzi îmi dau seama cât de mult au rămas în mine.

Și mai este un lucru important: mâinile. Mâinile celui care lucrează, care transformă, care nu se grăbește. Cred că această idee mă însoțește și astăzi în fiecare piesă pe care o fac.

Când iau o bucată de lemn, nu pornesc niciodată de la ideea că este doar un material. Încerc să-i descopăr forma și să văd ce poate deveni. Uneori lemnul îmi spune primul ce vrea să fie, iar eu doar îl ajut să ajungă acolo.

Poate de aceea, în ceea ce fac astăzi, trecutul și prezentul se întâlnesc destul de firesc: tradiția lucrului manual, dar într-o formă contemporană, colorată și personală.

Privind retrospectiv, puteți identifica un moment în care arta a devenit pentru dumneavoastră un mod de a înțelege lumea? Ce s-a întâmplat atunci?

Nu cred că a existat un singur moment. Pentru mine, lucrurile s-au construit treptat.

Cred că schimbarea a început atunci când am realizat că nu trebuie să caut neapărat lucruri perfecte pentru a crea ceva frumos. O bucată de lemn cu o formă imperfectă, o urmă rămasă de la o altă lucrare sau un material care părea că nu mai poate fi folosit pot deveni începutul unei povești noi.

Lucrând cu lemnul și pictând fiecare piesă manual, am început să înțeleg că frumusețea nu stă întotdeauna în ceea ce este nou și perfect, ci și în ceea ce are urme, trecut și personalitate.

Asta mi-a schimbat și felul în care privesc lumea. Am început să fiu mai atentă la lucrurile mici, la imperfecțiuni, la culori, la oameni și la poveștile lor.

Pentru mine, arta a devenit astfel un mod de a transforma ceea ce văd în jurul meu și, în același timp, un mod de a mă descoperi pe mine.

Ce întrebare vă însoțește în prezent în practica artistică, chiar dacă nu aveți încă un răspuns la ea?

Cred că întrebarea care mă însoțește este: cum pot să evoluez fără să pierd ceea ce este autentic în ceea ce fac?

Trăim într-o lume în care totul se schimbă foarte repede, iar oamenii sunt obișnuiți să vadă mereu ceva nou. Și eu îmi doresc să creez colecții noi, să experimentez, să mă adaptez. Dar, în același timp, nu vreau ca dorința de a ține pasul să îndepărteze FIȚE de ceea ce este la baza lui: lucrul făcut cu mâna, timpul acordat fiecărei piese și bucuria de a transforma un material simplu într-un obiect unic.

Încă nu știu dacă există un echilibru perfect între tradiție și nou. Dar cred că tocmai căutarea acestui echilibru mă face să continui să experimentez.

Pentru mine, evoluția nu înseamnă să renunț la ceea ce am construit, ci să găsesc mereu forme noi prin care să spun aceeași poveste: că lucrurile făcute cu răbdare, cu mâinile și cu sufletul își păstrează valoarea.

Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care vă înțelegeți rolul de artist de când ați început să lucrați?

La început, mă gândeam în primul rând la obiectul pe care îl creez: să fie frumos, să fie bine lucrat și să-mi placă mie. Cu timpul, am înțeles că rolul meu nu se oprește în momentul în care termin o piesă.

Am început să văd fiecare bijuterie ca pe o mică poveste și fiecare om care o alege ca pe cineva care intră, într-un fel, în povestea FIȚE.

Întâlnirea directă cu oamenii, mai ales la târguri și evenimente, m-a schimbat foarte mult. Când vezi pe cineva că probează o pereche de cercei, zâmbește și spune „aceștia sunt pentru mine”, înțelegi că ceea ce faci poate transmite ceva dincolo de obiectul în sine.

Astăzi mă văd mai mult ca pe un creator care construiește o legătură între material, idee și om. Încerc să păstrez partea de lucru manual și autentic, dar în același timp să am curajul să experimentez și să evoluez.

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat este că un artist nu creează doar pentru el. Creează și pentru întâlnirea care urmează — cu omul care va privi, va purta, va dărui sau pur și simplu se va opri pentru câteva clipe în fața unei lucrări.

Cum începe, de obicei, o lucrare? Ne puteți conduce printr-un exemplu concret, de la primul impuls până la primele decizii?

De cele mai multe ori, începe de la material. De la o bucată de lemn pe care o am în față și care, poate, pentru altcineva ar fi doar un rest.

O iau în mână, îi privesc forma, textura, imperfecțiunile. Nu încerc să o forțez să fie ceva ce nu este. De multe ori, forma lemnului îmi sugerează direcția în care să merg.

Apoi începe partea de transformare: aleg forma pe care vreau să o dau piesei, o șlefuiesc, o pregătesc și mă gândesc la culori. Pentru mine, culoarea este foarte importantă. Îmi place să fie vie, să aducă energie și să transforme lemnul într-o piesă care atrage privirea.

Urmează pictura, care este făcută manual, și aici lucrurile devin foarte personale. Fiecare detaliu este lucrat cu răbdare și fiecare piesă începe să-și capete propria identitate.

Un exemplu foarte simplu este o pereche de cercei. Poate începe de la două bucățele de lemn aparent banale. Dar, pe parcurs, prin formă, culoare și detalii, ele devin o pereche de cercei pe care cineva o va purta.

Îmi place foarte mult acest proces pentru că, la început, nu știu întotdeauna exact unde voi ajunge. Uneori, cea mai frumoasă parte este tocmai descoperirea.

Care dintre proiectele dumneavoastră v-a pus cel mai mult la încercare și ce a schimbat acea experiență în felul în care lucrați?

Cred că cel mai mult m-a pus la încercare chiar începutul brandului FIȚE.

Nu știam aproape nimic despre cum se lucrează cu lemnul, cum se pregătește, cum se transformă într-o bijuterie și nici nu știam exact unde voi ajunge. Știam doar că vreau să fac ceva și că îmi place foarte mult lemnul.

Am învățat aproape totul din mers: încercând, greșind, reluând, căutând soluții și având răbdare cu fiecare etapă. Au fost multe momente în care ceea ce îmi imaginam în minte nu semăna deloc cu ceea ce îmi ieșea în realitate.

Dar tocmai perioada aceea m-a învățat să nu mă tem de greșeli. Uneori, o încercare nereușită îți arată mai clar decât orice altceva ce ai de făcut data viitoare.

Privind acum în urmă, cred că începutul FIȚE m-a învățat cel mai important lucru: nu trebuie să știi totul de la început ca să începi. Trebuie să ai curiozitate, răbdare și dorința de a învăța.

Astăzi sunt mult mai atentă la fiecare etapă a procesului, dar încă îmi place să experimentez. Poate tocmai pentru că FIȚE a început dintr-o simplă dorință de a face ceva cu lemnul, nu dintr-o rețetă deja cunoscută.

Cum influențează locul în care trăiți sau lucrați ceea ce creați? Puteți descrie o legătură concretă cu mediul, istoria sau viața acelui loc?

Locul în care trăiesc are cu siguranță o influență asupra mea, chiar dacă nu este întotdeauna una pe care o conștientizez atunci când creez.

Transilvania face parte din identitatea FIȚE. Este un loc în care tradiția și prezentul coexistă foarte frumos, iar lucrul făcut cu mâna încă are o valoare aparte. Cred că această combinație se regăsește și în ceea ce creez: folosesc un material vechi și firesc, lemnul, dar încerc să-i dau o formă contemporană, colorată și veselă.

Și locurile în care ajungem cu FIȚE ne influențează. Participând la târguri și evenimente din diferite orașe, întâlnim oameni foarte diferiți și descoperim alte povești, alte gusturi și alte feluri de a privi obiectele lucrate manual.

Pentru mine, este important că FIȚE nu rămâne doar în atelier. Călătorește și se întâlnește cu oamenii. Iar fiecare astfel de întâlnire aduce ceva înapoi în atelier: o idee, o culoare, o poveste sau pur și simplu dorința de a încerca ceva nou.

Poate că aceasta este legătura cea mai concretă cu locul: ceea ce creez pornește dintr-un spațiu și dintr-o identitate, dar se dezvoltă prin oamenii și locurile pe care le întâlnesc.

Alegeți un element important al unei lucrări — un material, un obiect, o imagine, un sunet sau o tehnologie. Ce drum a parcurs înainte de a intra în procesul dumneavoastră și cât contează această origine?

Pentru mine, materialul cel mai important este lemnul. Și, în special, lemnul care poate primi o nouă viață.

O parte dintre bucățile de lemn pe care le folosesc provin din materiale rămase în urma altor lucrări. Înainte să ajungă la mine, lemnul a avut deja o primă destinație. Eu îl privesc însă ca pe un material care nu și-a spus încă ultima poveste.

Când ajunge în atelier, începe un alt drum. Aleg bucățile care îmi atrag atenția, le curăț, le șlefuiesc, le dau o formă și apoi urmează partea mea preferată: culoarea și pictura manuală.

Originea materialului contează pentru mine tocmai pentru că îmi amintește că nu trebuie să pornim întotdeauna de la ceva nou pentru a crea ceva valoros. Îmi place ideea de a transforma ceea ce ar fi putut fi aruncat într-un obiect care va fi purtat și apreciat.

În felul acesta, fiecare piesă FIȚE are două povești: povestea lemnului, care a avut o viață înainte să ajungă la mine, și povestea pe care o construiesc eu prin formă, culoare și pictură.

Cred că aceasta este una dintre bucuriile lucrului cu lemnul: nu pornești niciodată chiar de la zero. Pornești de la ceva care a existat deja și îi dai o nouă șansă.

Ce resursă vă limitează cel mai mult în practică — timpul, spațiul, banii, materialele, energia sau altceva — și cum se vede această limită în alegerile pe care le faceți?

Cred că, pentru mine, cea mai importantă resursă este timpul.

Fiecare piesă este lucrată manual și are nevoie de timp: de la alegerea și pregătirea lemnului, până la șlefuire, formă, pictură și toate detaliile care îi dau personalitate. Nu pot și nici nu vreau să transform acest proces într-unul făcut pe fugă.

Uneori, timpul este și limita care mă face să aleg. Nu pot realiza tot ceea ce îmi imaginez și nu pot produce în cantități foarte mari. Prefer să fac mai puține piese, dar să știu că fiecare a trecut prin mâinile mele și că am fost atentă la fiecare detaliu.

Mai există și presiunea de a veni mereu cu ceva nou. Participăm la multe evenimente, oamenii așteaptă colecții și modele noi, iar tentația de a produce mai mult este firească. Dar încerc să nu las această presiune să-mi schimbe felul de a lucra.

Pentru mine, faptul că o piesă este făcută manual nu este doar o etichetă. Este timpul pe care i l-am acordat.

Și poate că tocmai această limită devine, până la urmă, o parte din valoarea obiectului: nu poate fi făcut instant și nu poate fi identic cu următorul.

Ce se întâmplă cu ceea ce rămâne în urma procesului de lucru: materiale, încercări abandonate, fișiere sau fragmente? Cum decideți ce păstrați, ce refolosiți și la ce renunțați?

În atelier, încerc să nu privesc resturile de lemn ca pe niște lucruri fără valoare. De multe ori, o bucată prea mică pentru un anumit proiect poate fi potrivită pentru altul.

Păstrez bucățile care îmi atrag atenția și încerc să le găsesc o întrebuințare. Uneori nu știu de la început ce vor deveni. Le păstrez pentru momentul în care voi avea o idee potrivită pentru ele.

Și încercările nereușite fac parte din proces. Nu toate ideile funcționează din prima și nu fiecare piesă ajunge să fie ceea ce mi-am imaginat. Dar și dintr-o încercare care nu a ieșit bine pot învăța ceva.

Cred că lucrul cu lemnul m-a învățat să fiu mai atentă la risipă. Să mă uit de două ori înainte să spun că un material nu mai poate fi folosit.

Pentru mine, refolosirea nu este doar o idee legată de sustenabilitate. Este și o formă de respect pentru materialul cu care lucrez. Dacă o bucată de lemn poate primi o nouă formă și o nouă poveste, îmi place să-i dau această șansă.

Cine face posibilă munca dumneavoastră, deși contribuția sa este mai puțin vizibilă publicului? Cum își găsește această contribuție recunoașterea?

În cazul meu, omul care face posibilă în mare parte această poveste este Emil, soțul meu.

FIȚE este un proiect pe care îl construim împreună, chiar dacă fiecare dintre noi are propriul său univers creativ. Eu lucrez la bijuterii, iar Emil este sculptor în lemn. De multe ori, ceea ce se vede la un târg este doar rezultatul final. În spatele acelui stand sunt însă multe ore de muncă, pregătire, transport, organizare și lucruri pe care publicul nu le vede.

Emil mă susține și în partea creativă, nu doar în cea practică. Fiind atât de familiar cu lemnul, înțelege materialul într-un mod diferit și, de multe ori, discuțiile dintre noi duc la idei noi.

Cred că recunoașterea cea mai frumoasă este faptul că munca noastră a devenit o poveste comună. La evenimente nu suntem doar doi oameni care își prezintă produsele, ci o familie care a construit împreună ceva în care crede.

Pentru mine, FIȚE nu ar fi aceeași poveste fără această colaborare. Uneori, omul care te ajută cel mai mult este tocmai cel care nu apare în prim-plan.

Ce responsabilități considerați că aveți față de oamenii, poveștile sau locurile care intră în lucrările dumneavoastră? Cum se traduc acestea într-o decizie concretă?

Cred că atunci când iei ceva din jurul tău și îl transformi într-o creație, apare și o formă de responsabilitate. Față de material, față de oamenii care îl vor privi sau purta și față de locurile și poveștile care te inspiră. În ceea ce fac eu, această responsabilitate se vede în primul rând în felul în care aleg și folosesc lemnul. Încerc să respect materialul și să-i valorific cât mai mult forma și caracterul, mai ales atunci când este vorba despre lemn care a rămas de la alte lucrări și poate primi o nouă viață.

În același timp, fiind inspirată de locul în care trăiesc și de cultura Transilvaniei, îmi doresc ca ceea ce fac să păstreze ceva din această legătură, fără să transform tradiția într-un simplu decor. Prefer să o duc mai departe în felul meu, prin forme, culori și printr-o interpretare contemporană.

Și mai există o responsabilitate față de oamenii care aleg o piesă FIȚE. Pentru mine, o bijuterie nu este doar un obiect pe care îl vinzi. Este ceva ce ajunge să fie purtat, oferit cadou și să facă parte din viața cuiva. De aceea încerc ca fiecare piesă să fie lucrată cu atenție și să poarte cu ea bucuria cu care a fost făcută.

Cred că respectul pentru material, pentru oameni și pentru poveștile din jurul nostru se vede cel mai bine în lucrurile mici: în felul în care alegi, lucrezi și nu te grăbești.

A existat o situație în care ceea ce considerați important a intrat în contradicție cu felul în care puteați realiza o lucrare? Cum ați gestionat acel compromis?

Au fost mai multe situații în care ceea ce îmi imaginam pentru o piesă nu a fost posibil exact în forma în care o vedeam în mintea mea.

Cel mai des, problema apare chiar din cauza materialului. Lemnul este un material viu, cu forme, texturi și imperfecțiuni pe care nu le pot controla întotdeauna. Uneori îmi doresc o anumită formă sau o anumită dimensiune, dar bucata de lemn pe care o am la dispoziție îmi impune alte limite.

La început, încercam să fac lemnul să se adapteze ideii mele. Cu timpul, am învățat să fac invers: să adaptez ideea la ceea ce îmi oferă materialul.

Au existat și situații în care o idee ar fi presupus mai mult timp decât puteam să-i acord, mai ales înaintea unui târg, când trebuie să pregătesc o colecție întreagă. În astfel de momente, încerc să păstrez ceea ce este esențial pentru mine — lucrul manual, atenția la detalii și unicitatea piesei — și să simplific ceea ce nu este neapărat important.

Am înțeles că un compromis nu înseamnă întotdeauna să renunți la o idee. Uneori înseamnă să-i găsești o altă formă.

Cred că tocmai aceste limite m-au ajutat să-mi dezvolt stilul. Am învățat să ascult mai mult materialul și să accept că uneori rezultatul cel mai frumos este cel pe care nu l-am planificat de la început.

La început, încercam să fac lemnul să se adapteze ideii mele. Cu timpul, am învățat să fac invers: să adaptez ideea la ceea ce îmi oferă materialul.

Povestiți o situație în care o diferență de perspectivă, o rezistență sau un refuz — al dumneavoastră ori al cuiva cu care ați lucrat — a schimbat direcția unui proiect.

Un rol important în evoluția mea creativă îl are Emil. El are un ochi foarte critic atunci când vine vorba despre munca mea și, chiar dacă uneori nu-mi este ușor să accept observațiile lui, știu că sunt făcute cu intenția de a mă ajuta. De multe ori, eu cred că o piesă este gata, iar el observă imediat ceva ce nu este în regulă. Și nu mă lasă până când nu o fac bine. Uneori discutăm, uneori mă încăpățânez, dar de multe ori ajung să recunosc că a avut dreptate.

Cred că această exigență mă ajută foarte mult să rămân cu picioarele pe pământ. Mă împiedică să mă mulțumesc cu „merge și așa” și mă face să privesc fiecare piesă cu mai multă atenție.

Faptul că avem perspective diferite este, de fapt, un avantaj. Eu privesc mai mult partea de culoare, formă și expresivitate, iar Emil are o privire foarte atentă asupra execuției și a detaliilor.

Au fost multe momente în care observațiile lui au schimbat o piesă în bine. Și cred că una dintre lecțiile importante pe care le-am învățat este că un ochi critic, atunci când vine de la cineva care îți cunoaște munca și îți vrea binele, nu îți limitează creativitatea. Te ajută să crești.

Ce întâlnire cu un privitor din afara mediului artistic v-a rămas în minte? Ce v-a făcut să înțelegeți despre felul în care este primită munca dumneavoastră?

Una dintre întâlnirile care îmi rămân în minte este atunci când cineva se oprește la stand, alege o piesă și îmi spune cât de mult îi place faptul că este făcută manual.

Mi-am dat seama că oamenii nu văd doar o bijuterie. Văd timpul, munca și povestea din spatele ei. Iar uneori, reacția sinceră a unui om care nu are nicio legătură cu lumea artei îți confirmă că ceea ce faci ajunge exact acolo unde trebuie: la oameni.

Ce poate împiedica o persoană să intre în relație cu lucrările dumneavoastră? Ce ați putea schimba în felul sau în locul în care acestea sunt prezentate?

Cred că uneori oamenii pot fi intimidați de ideea că un obiect făcut manual este „prea special” sau poate prea diferit de ceea ce găsesc în mod obișnuit.

De aceea, pentru mine este important ca FIȚE să fie prezentat cât mai aproape de oameni. Târgurile și evenimentele ne ajută foarte mult, pentru că putem povesti direct despre cum este făcut fiecare obiect și despre munca din spatele lui.

Poate că ceea ce aș putea schimba este să arăt și mai mult procesul: lemnul înainte de transformare, pictura, detaliile și toate etapele prin care trece o piesă. Cred că atunci oamenii înțeleg mai ușor că în spatele unei bijuterii mici există multă muncă, răbdare și poveste.

În raport cu problemele lumii de astăzi, ce credeți că poate face arta și unde îi vedeți limitele? Puteți porni de la o experiență care v-a întărit sau v-a schimbat această convingere?

Cred că arta nu poate rezolva singură problemele lumii, dar poate schimba felul în care oamenii le privesc.

În ceea ce fac eu, încerc să transmit ideea că nu trebuie să aruncăm imediat ceea ce pare că nu mai are valoare. O bucată de lemn rămasă de la o altă lucrare poate primi o nouă viață și poate deveni ceva frumos. Pentru mine, aceasta este o formă mică, dar sinceră, de responsabilitate. Nu cred că pot schimba lumea printr-o pereche de cercei, dar pot, poate, să fac un om să se gândească o clipă la lucrurile pe care le aruncă și la cât de mult putem crea din ceea ce avem deja. Iar uneori, cred că și această schimbare mică de perspectivă contează.

Cum vă găsiți propriul ritm de lucru în raport cu termenele și așteptarea de a produce mereu ceva nou? Povestiți o situație în care aceste ritmuri au intrat în conflict.

Încerc să-mi păstrez propriul ritm, chiar dacă uneori este greu, mai ales înaintea târgurilor și evenimentelor, când apare presiunea de a avea mereu ceva nou.

Au fost momente în care am lucrat mai mult decât mi-aș fi dorit, doar pentru că simțeam că trebuie să țin pasul. În timp, am învățat că nu vreau să sacrific bucuria de a crea doar pentru a produce mai mult.

Prefer să fac mai puține piese, dar să le fac cu răbdare și să mă bucur de proces. Pentru mine, dacă dispare bucuria, se pierde și ceva important din povestea FIȚE.

Dacă peste cincizeci de ani lucrările dumneavoastră nu ar mai exista în forma lor actuală, ce v-ați dori să fi rămas în urma lor?

Dacă peste 50 de ani lucrările mele nu ar mai exista în forma de astăzi, mi-aș dori să rămână povestea lor.

Să rămână ideea că un lucru simplu, cum este o bucată de lemn, poate primi o nouă viață prin mâinile unui om. Și poate, undeva, să rămână și amintirea bucuriei cu care am lucrat.

Mi-ar plăcea ca oamenii să-și amintească de FIȚE ca de ceva făcut cu mâinile, cu culoare și cu suflet.